george ionita

Să fim călătoare frunze și vântul să ne-mprăștie să plutim pe-alei confuze de noi nimeni să nu știe Și când timpul ne va bate o să coborâm din zbor ne vom așeza uscate să fim umbre în

Albatroșii au plecat de pe plaja închiriată între două zboruri valurile aduc la țărm trupuri inerte de alge îngropându-le sub nămeți de nisipuri o să te chem pe plaja noastră (am uitat

Se tulbură albastrul cer De-atâtea aripi care bat De zborul geometric în echer Când spre apus cocorii au plecat Pe câmp măceșele sunt rumene Pădurea

M-am trezit dintr-un somn fără vise și am văzut primele lacrimi pe chipul unei femei m-am mirat de cerul albastru și bulgării de zăpadă ce acopereau din când în când lumina făcând pomii

Frunze desfrunzite de pe ramuri uscate și cuiburi părăsite de păsări alungate de vântul ce bate în noaptea de noapte suflara-i răzbate în suflete șoapte pustii pustietate ce

Ne lăudăm cu mașinile noastre unde cp stau înghesuiți ca sardelele cu vilele inteligente și costumele de firmă croite la comandă cu femeile siliconate care nu știu sau știu (nu m-am

Orașul pare adormit sub haina nopții din trupul inert doar câinii se-nfruptă urlând sălbatic în noaptea de mister stelele pâlpâie lumina de pe alte vieți sau din aceeași iarnă Aș vrea să

Noaptea se așterne ca un laț în jurul meu sufocându-mă făcând cerul să curgă și pomii și casele într-un amestec opac fără-nceputuri fără sfârșit... liniștea îmi perforează timpanele din

Am înțeles n-o să te mai caut... tu astăzi ai ales: m-ai alungat de-acum voi fi iar singur și pustiu din nou rătăcitor fără să văd că e târziu sau poate s-a făcut devreme o să

Străin îi sunt eu satului din care am plecat cum mi-a fost soarta: să fiu prin lume un pribeag căci astăzi sunt al nimănui și nimeni nu-i ca să-mi deschidă poarta s-au să m-aștepte-n prag...

Ce trist e-orașul fără tine și străzile tăcute neumblate se-adună-n roze eternele suspine iar vântul scutură petalele uscate mi-s ochii orbi de-atâta neuitat copacii tăi par răstignite

Cerul coboară întunecata noapte Și ziua se stinge în dospita zare Luna prelungă abia răzbate Cărări dezvelind ascunse sub umbre Plutește parfumul înfloriților tei Și glasul tău mă cheamă de

Când marea învolburată își poartă pe valuri cântecul de sirenă iar pe țărmul pustiu țipătul pescărușului alb năruie castele de nisip sufletul meu zbuciumat - siaj al destinului plutește-n

Cerul albastru răsfrânt în privirea ta acoperind cu apusuri de pleoape soarele stins peste portul stingherelor corăbii înecând clipele uitatei zile... Chipul tău împrăștiat de iarnă fărâmițat

Apele coboară la vale Infinite Risipite stele Rătăcitoare destine În căutare de cumpene De răscruci Golgote urcate-n amurguri De umbre Cu chipuri de cruci...

Noapte albă... noapte de argint vis destrămat în străluciri de stele Ascult cum pendulul împarte timpul în bucăți de tic-tac-uri schimonosindu-mi cu fiecare bătaie chipul golindu-mă de

În noaptea polară te voi răpi crăiasă cu o sanie albastră trasă de cerbi de argint și vom pluti pe lacrimi de gheață și flori boreale spre igluul din noi...

Se scutură iar trandafirii În dimineți lipsite de noroc Se-așterne vălul amintirii Peste cenușa arsului foc Ofrande pe-altarul toamnei Petalele ning sîngeriu Se cerne nisipul