Poezie
renunțarea
2 min lectură·
Mediu
nu știu cum de am ajuns în asemenea hal,
dar e limpede că de renunțare nu mai scap
sunt convins că e ceva în regulă cu mine,
altfel nu-mi explic
pur și simplu nu mă pot abține,
atunci când oamenii mă adulmecă
și vin să ia ce au nevoie
imediat ce reușesc să văd ceva frumos în cale,
primul meu gând e să-i dau drumul,
așa cum se cuvine cu ce nu-mi aparține
dacă există un adevăr, atunci în mine n-are cum să fie
decât unul care afirmă fericirea prin renunțare,
îmi trece repede lipsa de sens,
e clar că neînțelegerea nu mai e absolută
când e lăsată să se ducă
până acum n-am primit ce am crezut că am nevoie,
dar astea sunt simple detalii greu de ignorat,
important e că am mereu de unde da cu nemiluita,
firește, din ce nu-i al meu
iată cum renunț de fiecare dată,
cum se scurge la viteza potrivită eternitatea
și ia cu ea marile sentimente
e ca și cum sufletul meu e muritor
de-a lungul mai multor vieți
așa nu stau lucrurile, acum e deja prea târziu
să încerc să fiu altfel de dragul iluziei
de-a avea ceva pentru puțin,
îmi stă prea mult în fire pierderea
ca să mai cer și să mai caut în gol
n-am de ales decât să n-o țin tot așa, dragostea
001.619
0