în fond, de ce aș da înapoi, vrînd înapoi...

îmi vreau pianul înapoi chiar dacă nu mi-a fost luat vreodată pianina mea nu are un nume dar are un sens mă știe cu mânuța făcută ghem învelind o mingiuță de ping-pong prinsă cu elastic aproape spărgînd-o cu obsesia paharului plin cu... whatever așezat imaginar pe ea cu pretenția să nu se verse picătură... mă știe cu degetele mici boante de pitic rășchirate maximal să prindă nuș’ ce octavă de uriaș dar care odată prinsă mă înălța într-un implacabil îmi vreau pianul înapoi chit că sărmanu’ nu a plecat niciunde doar a gemut stins la fiecare plecare de-a mea și tresare de fiece dată când îmi aude ceva-ul ăla din mine venind și-așteaptă așa dezacordat, bătrân, cuminte în colțul lui de cameră cu toate revistele și ziarele și facturile și gențile alea împrăștiate pe el de deasupra îl veghează un prietenar pictat de bunică-mea care nu se-arată în niciun fel când mai apar care nici când aude acordurile alea false scoase din rărunchi tușiți de prea mult praf de viață nu se strâmbă de acolo de sus niciodată nu am avut curajul să mă uit la nenea verdi ce șade molcom în culcușul lui înrămat ascultînd același și același și același fior de für elise de undeva de jos încă de pe vremea când mama venea cu mâinile pline de zoaie și-ncremenea în ușa doar întredeschisă gândind poate că progenitura se descurcă rezonabil la ăia șapte ani nici împliniți și poate, nu știu, poate de-atunci i s-a iscat ei ideea fixă că aș fi cu juma\' de pas înaintea vârstei trist este că acum gândește cu mâinile în aceeași chiuvetă cum să scape de piesa asta de mobilier excedentar și fix prea fix și fixat într-un același loc parcă de mai mult timp decât viețile noastre la un loc. îmi vreau pianul înapoi. mai îmi trebuie doar un acordaj brici. de rest mă ocup eu.