desculți în mocirlă

mă, eu iubesc ploaia. am adorat-o și în după-amiaza asta. intens. sincer. în momentul în care tramvaiul în care te afli se umple de fum de la paștele mă-sii...nu știu ce roată, când toți tembelii se bulucesc pe uși, să sară cât mai repede, odată cu turma... când am decis să cobor și eu, observîndu-l pe jegosul de vatman așteptînd liniștit să se facă verde, se face verde și pleacă din stație gol, intact, fără urmă de fum sau isterii..scăpînd de nebuni, ca de niște gunoaie.. exact în momentul acela s-a pornit ploaia. discret, pentru început. dar doar pentru câteva minuțele prietenește, parșiva. apoi, în toată splendoarea după-amiezii. evident, luînd urma tramvaiului în care, pentru o stație, am taxat, civic, cu răspundere, mi-au luat urma și șuvoaiele de apă (caldă, de-altfel), dar mult prea generoase, pe trotuarele asfaltate, bordurate, săpate, șănțuite, din nou turnate, pentru a fi decopertate, văduvite de noile devenite vechile borduri...și din nou aranjate cu marea artă a denivelării, întocmai ca circumvoluțiunile găunoșilor de edili - sau cum mama mă-sii li se mai zice handicapaților astora. n-a existat traversare, oricât de mică, să nu fie umplută de bulbucii stropilor avizi după o gaură!! sau mai multe-n pana mea, de canalizare. înfundate. toate. ca la semnal, ordonat, organizat, \'fetele\' și-au inchis orificiile. no way! după un timp și un parcurs soldate oricum cu umidificare integrală și pârțuri la fiece pas în/din tenișii deveniți zoaie, am zărit un tramvai în negură. venea lent dar ferm. am dat să alerg, să-l salut. doar atât. o muiere cordită, răsărită într-o mașină albă - habar n-am marca - m-a văzut, m-a citit, a știut că vreau să alerg ..aha... a înțeles că mă și încurca în accederea mea spre virilul prietenar pe șine. m-a lăsat, nenorocita, dar numa\' după ce mi-a verticalizat o baltă, stingheră de-altfel, dar care mă cerea. sau o cerea sau pizda mă-sii, nu știu ce vroia, dar a ajuns pe mine de la mijloc în jos. jur că a fost pentru prima oară în viața mea când am dorit ca nenorocita aia să intre in prima canalizare deschisă. am continuat să alerg. tramvaiul era deja în stație. unde am ajuns și eu, aproape să-i sărut ușile. am uitat că mai există cel puțin încă un vatman, din aceeași subspecie, care, evident, lejer, cu un gest simplu, de uriaș, de mare forță, a închis exact în acea secundă ușile...RÃMÂNÎND PE LOC!! își savura gîndacul prada... FUCK YOU! un gest simplu, un deget, doar de la o mână, cealaltă ținînd ceva. strâns. poate restul de demnitate...nu știu... jur că a fost pentru a doua oară în viața mea când am dorit ca jegosul ăla să ajungă s-o cunoască pe-aia cordită. în același canal. mi-am continuat singing-ul in the rain cu nonșalanța nebunului sau nebunia normalului. m-am împrietenit cu toate bălțile ivite în cale, băgîndu-mi picioarele.... în ele, în trotuare, în borduri, în oamenii de căcat de dincolo de existența lor, în ideea de însăși existența mea. și-a venit momentul. acela. în care mi-am băgat în cel mai onest mod labele în mama lor de găuri peticite de trotuare bolnave, spălate doar de bulbucii ploii. mi-am scos cârpele de teniși, i-am stors, i-am săltat peste umăr, s-au așezat sărmanii, să se odihnească nițel pe rucsac - cel care a fost singurul care mi-a asigurat spatele - și am purces mai departe... mda...la atm-ul unei bănci, pentru ca să plătesc facturile și să scot bani pentru a-i depune în contul restanței la credit la altă bancă - întocmai unui cetățean cu spirit civic, de răspundere. la un moment dat, venea din față un om în șlapi. mi-a rămas agățată de retină doar expresia lui de individ încurcat, surprins în penibilul situației de a-și permite să-și bage picioarele ...doar în șlapi. i-am zâmbit, oricum. ca și celui care, fără nicio intenție vădită de agațament, ci doar de spirit plasat pe un trotuar oarecare, mi-a lansat, trecînd ușor pe lângă mine: \"după dvs., potopul\" am ajuns la o altă traversare, tot peste șine de tramvai, tot pe lângă guri de canalizări pecetluite. era roșu. m-am oprit. și el s-a oprit. lângă mine. îi simțeam răsuflarea fierbinte, curioasă, temătoare. mi-a adulmecat geanta. de două ori. s-a asigurat că e bine ce face. femeia de lângă el era acolo. tot acolo. era roșu. el era maro. s-a făcut verde. și-am pornit. pe rând, dar parcă amândoi. l-am adorat instant și asta dintr-un respect total. singurul meu prieten din ploaie, din lacrimi, din trotuare ciuntite, chinuite, din seară, din onorabilități duse cu brio la capăt - care capăt!!? - din mersul meu desculț, decorsetat, respirat, în mocirlă. nu am putut să-l iau acasă. nici măcar nu am văzut pe unde și-a văzut mai departe de drum. dar știu că era cald. și deștept. chit că el, într-un mod tembel de evident pentru niște cretini ca noi, el merge întotdeauna desculț. și în mocirlă. este liber făcînd-o.