Epitaf

O parașută zace-aici
Făcută franjuri, deșirată,
Căci prin copaci și tufe mici,
A fost adesea agățată.

Calimero

La unitatea de elita,
Plasata langa trei comune,
Au coardele destul de bune,
Dar panza li-e cam ciuruita.

Economie de valută
Se face acum și în armată,
Recruții sar, cam trei deodată,
Pe-o obosită parașută.

Calimero

M-a prins la soața-i intr-o noapte,
Un ins de cel putin o sută
Si-am părăsit etajul șapte
Pe geam, cu tot cu parașută.

Îl văd, deși fidel din fire,
Mereu cu câte-o parașută,
Dar cred c-o face la derută:
Lucrează sub acoperire.

Petru, epigrama ta are toate calitatile unei poezii de gen, cum de altfle si replicile care urmeaza, dar eu ridic o problema aici.
Oare cuvantul \"parasuta\" cu acea conotatie pe care construiesti tu poanta are intrare in limba literara, cata vreme el nu este mentionat de niciun dictionar cu referire la \"o femeie de moravuri usoare\", asa cum stim din oralitate sau subcultura unui anumit timp al limbii romane din Romania.
Este un aspect care ma intereseaza si astept raspunsuri si de la maestrii epigramei cei care scriu despre cum se construieste acest gen de poezie satirica.

Ai dreptate, am cautat in dictionare si n-am gasit sensul dat de noi in epigramele de mai sus. Din moment insa ce se foloseste, este o scapare a dictionarelor. Sunt sigur ca in editiile viitoare, avandu-se in vedere si capodoperele de aici (:)), cuvantul va fi inclus si cu acest sens, alaturi de urmatoarele:
cocotă, curvă, târfă, femeie de stradă, (pop. și fam.) damă, madamă, (înv. și reg.) pârțotină, telăliță, teleleică, (reg.) lele, madaranță, scorțotină, tearfă, târnoață, (prin Transilv.) bandură, bulă, (prin Bucov.) crăiță, (prin Maram.) landră, (prin Mold. și Bucov.) mișarcă, (înv.) magopață, tălaniță, femeie publică, (fam.) fleoarță, fleorțotină, șuleandră, (fig.) buleandră, pupăză, putoare, târâtură, (reg. fig.) haită, pupezoaică, terfeloagă, (Transilv. fig.) gudă, (prin Mold. fig.) ruptură, (arg.) maimuță, marcoavă, mastroacă.

multumesc de raspuns, exemplele date tine fie regionalisme fie acceptii livresti exista in limba literara si in texte literare.Dar sa zicem ca cineva din Olanda, de pilda invata/studiaza limba romana si citeste apoi epigrama ta publicata intr-o revista, nu va gasi sensul si intelege poanta decat apeland la un vorbitor din Romania acelui timp in care termenul circula in subcultura oraselor, etc.Aici e dilema mea. Daca un gen ca epigrama admite astfel de cazuri?!

Problema ridicata de tine este foarte interesanta si m-as bucura sa primesti un raspuns de la un specialist (nu maestru al epigramei, dupa parerea mea, ci lingvist), daca vom avea sansa sa treaca vreunul pe aici. Pana atunci, as face observatia ca eu sunt din Cluj, iar Laurentiu Orasanu, cel care mi-a dat replici, este din Calarasi (si a trait in SUA si Canada, dupa cum reiese din biografie). Asadar nu e vorba de un regionalism si cred ca nici de subcultura cu sensul gasit in dictionare.
Mai mult, am senzatia ca s-au mai publicat epigrame cu sensul dat de noi cuvantului \"parasuta\" (am sa le caut cand voi avea timp).

sensul inteligent in care descurge discutia noastra si vreau sa subliniez ca nu sunt nii eu straina de semnificatia cuvantului \"parasuta\", pe care nu il consider regionalism(ma refeream la celelalte exemple de regionalisme din lista data de tine), ci mai degraba un termen din limbajul urban la un moment dat anii \'70 pana azi. Ca fenomen de subcultura il clasez eu, ca nefiind inca acceptat in cultura scrisa cum nu exista posibilitatea de a/l identifica prin niciun instrument lingvistic existent(dictionare, enciclopedii, etc).Iti mai dau un exemplu, cuvantul \"misto\" provenind din limba tiganeasca exista in dictionar, deci un cititor de limba romana care a trait in afara tarii si este la a doua sau treia generatie de vorbitori de romana, il poate afla din documente lingvistice.
Personal nu am nimic impotriva folosirii \"parasutei\" aici, e doar un prilej de a clarifica unele dileme ce apar in procesul creatiei literare.Iti multumesc pentru atitudinea eleganta cu care ai abordat interventia mea.

decurge discutia,
nici eu nu sunt straina

trebuie consultat, si nu un lingvist. Revin cu o mai buna formulare a problemei, cum orientarea ta la lingvist mi-a dat de fapt raspunsul. Cuvantul ca atare este, intr-adevar, tratat de lingvist, dar nu si soarta lui in uzanta literara. Aici problema se pune simplu, oralitate vizavi de limba scrisa. Cata vreme \"parasuta\" cu sensul de curva, tarfa, etc., nu este mentionat de dictionare, el face parte din patrimoniul oral a limbii.Ori epigrama este genul literar al limbii scrise,culte. Deci, ceea ce ar fi admis intr-o forma orala ca doina, blestem. zicala, balada, in genere, folclor pe filiera orala, nu la fel este primit in limba culta, scrisa, cred eu.
Problema este clara acum: oralitatea limbii este admisa in genul epigrama?

Elena, genurile despre care vorbesti au circulat oral intr-o perioada in care nu se scria inca. Nu cred ca trebuie facuta comparatie cu ceea ce circula in prezent. Ce nu poate fi admis in limba culta, cred eu, este ceea ce impune cenzura sau autocenzura (nu este cazul aici) pentru a se impiedica proliferarea vulgaritatii in limba scrisa. Insa tendinta actuala este de disparitie totala a cenzurii.
Voi spune acum la modul serios ceea ce am sugerat in gluma mai sus. Daca un cuvant cu un anumit sens este acceptat de lingvisti, el va fi adaugat in dictionare. In editiile tiparite, e mai greu. In dictionarele online, va aparea cu siguranta.

Pentru cei ce, de nevoie, “sărituri” mai execută,
Decât pupăză, putoare, bulă, gudă, târâtură,
Scorțotină, landră, haită sau crăiță sau ruptură,
Terfeloagă ori mastroacă... e mai bun’-o parașută.

Când la elici se vede foc
Și avionu\' e-n volută,
Nevasta ți-o săruți, țoc-țoc,
Sau strângi la piept o parașută?

Calimero

Când la elici se vede foc
Și avionu\' e-n volută,
Nevasta ți-o săruți, țoc-țoc,
Sau strângi la piept o parașută?
(Laurentiu Orasanu)

Constrâns de-obiective legi
(Ca a lui Newton, bunaoară),
Va trebui,-n mod clar, s-alegi
Să sari cu care-i mai usoară.

Parașuta, cu obidă
Eu îți spun ce am de spus,
Nu a vrut să se deschidă,
Cât era cu capu-n sus.

Parașuta, cu obidă
Eu îți spun ce am de spus,
Nu a vrut să se deschidă,
Cât era cu capu-n sus.
(Laurențiu Ghiță)

Am ca martor numai cerul:
Era bine-mpăturită,
Însă când i-am tras mânerul
A rămas înmărmurită.

O, mă-ngroapă cerul,
Fiindcă nu se știe,
Tu i-ai tras mânerul,
Sau l-a tras ea ție?

De-i zic manșă nu mâner,
O să mă slăbești monșer?
Dac-accepți, mai moale las-o
Și-nțelege că i-am tras-o.

Doi flăcăi și-o parașută,
Într-o criptă, numai apă:
- O-mpărțim?...poate ne-ajută!
- Ce? sunt prost?...găsește-ți! sapă !

Doamnei Elena Malec !

,,Dar sa zicem ca cineva din Olanda, de pilda invata/studiaza limba romana si citeste apoi epigrama ta publicata intr-o revista, nu va gasi sensul si intelege poanta decat apeland la un vorbitor din Romania acelui timp in care termenul circula in subcultura oraselor, etc.Aici e dilema mea.\'\'Elena Malec

Zbor pe ruta, spre Calcutta,
Ca pilot vă spun așa,
Nu prea știm ce-i parașuta
Dar ne folosim de ea !