Am o masă și un pat,
Cu oglindă fără geam
Stau cu fața la tavan,
Nu regret ca azi te am;
Sunt bogat!
Toată noaptea eu petrec,
Doar muncesc ca un dement
Și parinții-mi mulțumesc,
Că am casă
Am orbit
E atât de frig fără vedere,
Mă încălzește o adiere
O voce blândă de departe,
Care acuma nu mai este.
O lacrimă ascunde multe,
E ca un strop de ploaie rece
Ce te trezește chiar din
Pesemne că vreau să mai stau
În brațele tale de cârpă;
Pesemne că sunt și te am
Pe trupul meu și pe tâmplă.
Pesemne luceafăr te chem,
Fereastra o deschizi fără veste;
Pesemne ești un cânt
Soarele își inchide pleoapele încinse,
Să-și lase sora lună să domnească.
Ies umbrele cu trăsături casante,
Cu vocile mocnite la colțuri să bârfească.
Horoscop cu pagini de jăratec,
Ce se
Camarzi mai din trecut
Ce sădiți din mâini de lut,
Stau cu fața la văzduh
Grâul și porumbul mut.
Fluierul stârnește zarea
Și răsună toată valea,
Născocind o adunare
De mioare
Ce-ai crede oare despre mine,
Dacă-ntr-o zi m-aș sinucide?
Petale negre din Satan ar înflori
Și țepi de sânge din mine ar tâșni.
Sfânta scriptură căzută sub păcat,
Îmi va incendia credința
În zig-zag este marcată
Pe mileu ea stă pătrată;
La bunica o găsesc
Lângă glastra ce-o proptește.
O emoție se înclină
Și-n trecut o așterne,
Când cinstite timpuri
Dăinuiau prin
Freamăt surd
Din frunză-n frunză,
Rezemată-i stânca-n umeri,
Ea scobește a mea privire
Când se scaldă în pârâu.
Tu cheie fără de urme!
Te înalți până la soare,
Fluieri vântul la
Cojoc de iarnă descusut,
Cu colți de gheță pe la streșini
Ne îmbracă în albul ei cernut,
Pe noi piticii din ținut.
Omătul gras de prin oraș,
Se istovește pas cu pas
Făcând loc unui nou
Te ating pe fir de iarbă
Alungit pe brațul stâng,
Mă smucești din propriul gând,
Sunt retras ca un cuvânt.
Iscodești în mine valuri
Ce se sparg în sânul stâng,
Sunt prea multe bocitoare,
Te
Amar de vreme a trecut,
Zdrelind genunchii mei de lut
Căzuți în semn de rugăciune,
Iar, gâtul mie înțepenit de amărăciune.
Cad istovită sub tâmplele însângerate
Ce îmi inundă calea spre
Blajină făptură,
Cu sfârc
ca de mură.
Apropie-ți trupul
Din lut rafinat,
Ascuns sub mireasma
unei flori de colț.
Ne împlinim prin armonie
Dezgoliți de haine,
fără noimă.
Tu prea duios
Odaie cu acoperiș întors,
Pereți de negru zgomotos
Un candelabru cu trei felinare
Podea cu imnuri de tezaur.
A mea ființă o găsesc,
Peste un pat unde rotesc
Uitate perne înnodate,
Acoperite
Nimic
Nu văd nimic
Și nu sunt mic.
De mă ridic,
Tot văd nimic.
Tot sau nimic?
Sau doar un mit?
Nu știu să mint,
Dar, văd nimic.
Să mă dedic unui nimic?
Și să ajung să fiu mai
Valuri duioase,
De trupuri golașe
Se pleznesc;
Iar, soarele aprig
Năpustește asupra noastră
În casa lui,
Să ne adăpostească.
Un glas de scoică răgușit,
Ce ne urează bun venit
Se furișează
Sculptură de nisip renasc
Astăzi din tine;
Ca vântul să mă sufle
Când timpul îl gonesc.
Eram fără de mine
Sub nouri ce rostesc;
Atâta măreției prin plete, împânzesc
Pe chipu-mi ești sărut și
Cu mine însămi
Am traversat o lume.
Doar cercul albastru
Mi-a fost prieten,
În grădina de spini
Ce-n friguri nesocotite
M-am alungat...
De tot ce-i material
Am divorțat.
Orbecăind prin
Sărut iar trecutul
Din cruntul prezent,
Lovind orologiul
Cu pumnii de fier.
Trezesc iar odorul
În pântec născut,
Privind spre cavoul
Din mine, din lut.
Sting zile cu soare amar
Și
Jumătatea-i: doar un trup,
E mașina de cusut.
Ce cu ochi din zimți de ace
Ea trudește chiar de tace.
Jovial purtând pe nas
Ochelarii cu proptele.
El compune straie zvelte,
Croitorul din
Clinchet de clopoței înfloriți,
Ce fluturi spulberă în vânt
În fața soarelui rânjesc,
Ce-n mână-i prinde să-i cunune.
Pădurarul de servici,
E poftit de un arici
Să-si adune toți colegii,
În
GP