gabriela florina david

ea are palma transparentă când o întinde înspre lună ea face din pământ placentă când urma pașilor-ți adună ea când te strigă se destramă în unde sidefii de șoapte plătind a lacrimilor

în curând va trebui să plec către zarea neluminată a asfințitului din mine cu pași pierduți de sirenă fără solzi mă voi târî spasmodic spre țărmul naufragiului în lacrimi fără gust și

mi-e frică de toamna asta care vine că o să mă facă mai bătrână decât știu că sunt că o să-mi tremure glasul și-o să-mi ruginească inima că o să-mi încuibească sufletul cu pietre că o

tocurile înțepeniseră în asfaltul moale și aerul devenise irespirabil gâzele se opriseră în văzduh pietrificate mașini claxonau în surdină la pietoni statuete pe tabla de șah fără

prin ceața cenușie nu vreau să mă târăsc cu voi printre mine încolțind în umbre cu respirații prea zgomotoase rostogolite pe asfaltul înnoroit zăbrele de cruci aș vrea să-mi zidesc să

dac-aș vrea să mă iubești te-aș minți că altfel ești dac-aș vrea să te sărut te-aș minți că altfel sunt sunt o biată gospodină cabotină androgină în paragină care nu vrea să se-arate ca o carte de

iar nu mai am habar dacă trăiesc măcar habar măcar trăiesc putrezesc flămânzesc mă căiesc chinui vrând să sui până la cucui este cale lungă domnul mă alungă dungă sunt pe pământ mă

Mă transform în taică-miu – mi-am zis într-o dimineață, privindu-mă în oglindă. Nu era vorba de prima urmă de rid răsărită pe frunte, nici de cearcănele violet, care puteau fi puse pe seama

noapte simt marea cu valuri cu spumă cu orizont respir

dragostea pentru tine mi-a scos un ochi tu l-ai strivit iar eu am țipat dragostea pentru tine mi-a căzut o mână tu ai prăjit-o iar eu am mâncat dragostea pentru tine mi-a sfâșiat un

mă întâlneam cu tine în fiecare noapte la poarta cerșită a sărutului te chemam cu buze tocite de rugăciune în fiecare dimineață clipă fără să văd în soare altceva decât aminitrea părului tău

e mai bine să taci în noaptea asta nu-mi spune că ai plecat poate n-am să observ sau am să mă iau cu altele și am să uit să te aștept e mai bine să taci să nu simt noaptea cum mi-apasă

când a venit toamna nu m-ai luat în brațe să-mi ascunzi ochii de ploi m-ai lăsat să alunec pe lacul negru al asfaltului nedezmierdat cu pașii nesiguri de femeie fără umbrelă și fără brațul

când mi-am pierdut iubirea n-am știut să plâng nu mai aveam glas să țip și nici nu am putut să implor m-am întors resemnată în cămașa de forță a zilelor ce aveau să mai vină

solo pentru sax urlai în noapte eu mă tăvăleam pe șevalet cu luciri de bar priveai la spate când îmi lepădam rochia discret ritmul acesta nu-i pentru duet încercam să-ți gâfâi în timpan mă

inconsistența gestului meu de a aprinde țigara mă face să cred că aproape nu trăiesc inconsistența ființei mele care nu mai încearcă să poarte nume mă face să cred că mă gândesc prea

mi-am îngropat surâsul în grădina de unde altădată culegeam flori să împodobesc iubirea pentru tine ca să tac în gândul meu să nu mai știu că iubirea a trecut ca florile ca surâsul

prea des nesenin mă închid ca într-un templu al nerecunoștinței de-a fi în carapacea de prunc prea nenăscut bolnav nedeochiul albăstrește tâmpla rânjindă nostalgia viermelui de

voci de necunoscuți pe străzi neștiute îmi sparg albastrul din noapte traversez abisuri îngenunchiată în mine toată de rugăciunea pentru tine valsul e demodat claxonează o mașină în fum

îmbrățișarea ta mi-e o strangulare înceată sărutarea ta e un cuțit ce alunecă lent printre coaste iubirea ta e cucuta filosofului care n-a gândit niciodată trupul meu e rama cu care-ți

mi-am lăsat ultimul sărut într-o gară pustie ultima lacrimă mi-am lăsat-o pe o batistă necunoscută peronul era gol o șină se deschidea tandră ispititoare doar eu așteptam dar trenul meu nu sosea am

am văzut poeții defilând ieri la tvr doi printre gene dărâmate de rimel pardon mascara și priviri de club mărșăluiau în transmisie live vă cântărim la kilogram pardon la rating de

când ne plimbăm pe țărm în rotocoale de fum parcă plutim așa ne alunecă pașii nepământești îndreptați spre pământ când noi valsăm în nori țigara ta aprinsă e farul meu în noapte umărul pe

salcâmul din curtea mea s-a umplut de ploaie prin fibre și prin sânge îi curge șuvoaie eu curg prin fereastră cu cearcăne bolnave avem ochii palizi sprâncenele concave alerg către