Amurg
Spumă de mare ninsă cu jar
Iubiri scăpărând ușor din amnar
Stelele, ochii, un zâmbet amar
Clipe ce curg
Clipele curg
Și-o rază de soare moare încet
O aripă-mi fâlfâie straniu în
Ca s-adun albastrul cu buzele
Am coborât în mare
Atunci te-am zărit
Era dimineața
Și-ți aranjai părul
Trecând cu degetele prin el
Veneau în grabă
Mărgeanul
Să te sărute pe gură
Și scoicile
Petale presar peste buza răsfrântă
Culeg o lacrimă
Și-o prefac în secundă.
Cu palmele mângâi privirea senină
Suspinele cad
Ca o pulbere fină.
Să fie un vis ?
Doar o clipă fecundă ?
O
Că ploua nu avea importanță
Aveam umbrelă
Și oricum erai bine adăpostită
În toate camerele inimii mele
Prin care te plimbi
Maiestuoasă ca o regină
Te-ai gandit să le redecorezi
Și ai batut în
O picătură de cer
Pe o floare de măr
O clipă de adevăr
Pentru cei care pier
Un leac nelumesc
De pe buze sorbit
Pentr-un suflet trudit
Pentru cei ce iubesc
O picătură de cer
Și un leac
Rătăceam printre giulgiurile morților
ce mă țineau cu gurile lor hulpave.
Printre demonii care mă călăuzeau orbi.
Mi se părea că vorbesc cu silabe alese
Dar vai! Cuvântul n-am putut să-l
Am și eu o cameră de iubit în inima ta ?
cu evantaie, șemineu și cuverturi de catifea
cu lambriuri roșii și ferestre deschise spre cer
Am și eu o cameră de iubit?
(...de ce spun cameră? )
am și
ar mai fi ceva de spus subțiorilor oarbe
primăverii plăpânzi, dezghețată în ochi
schimbării în coamă a sensibilității mele
ar mai fi culorile frigului uscat
ce pictează aerul vâlvătaie
și
Sufletul?
Nemărginire azurie
ca un zâmbet.
De floare.
Gândul?
Dorința de contopire
cu destinul.
Și stelele.
Iubirea?
Spasm voluptos cules
de pe buze.
Cireșe.
o clipă am zărit abisul
o clipă am iubit doar visul
o clipă am trăit cu lumea
o clipă am murit minunea
doar visul l-am zărit o clipă
abisul l-am iubit în pripă
minunea ce-am iubit - aripă
cu
pe chipul tău se-așterne pleoapa
unor minute care tac.
cu ochii mari, privind mirarea, cu izul
florilor de liliac.
în pieptul meu - solemn, drapat,
veșmânt de inimi -
stau suflete în zbucium și
Ne iubeam ca-n ziua Dintâi,
înveșmântați în ceața șoaptelor noastre.
Din când în când raze stinghere
ne luminau nuditatea.
Ca două lujere ne împleteam
mâinile.
Picioarele.
Răsuflările.
Ne
născuți, nenăscuți
de iubiri străbătuți
sfidători de destin
osteniți pelerini
sfinți mânjiți cu noroi
vieți anoste în doi
subterane, minciuni
cu penaj de păun
neînțeleși care pier
pentr-un
În acest cerc ce-mi înconjoară
tâmplele,
fixez centrul emoției mele-
ultimul refugiu împotriva
coerentelor rătăciri.
Pământ al făgăduinței
pentru cel exilat
de geometria spiritului.
Aici
