Poezii

Amurg Spumă de mare ninsă cu jar Iubiri scăpărând ușor din amnar Stelele, ochii, un zâmbet amar Clipe ce curg Clipele curg Și-o rază de soare moare încet O aripă-mi fâlfâie straniu în

Ca s-adun albastrul cu buzele Am coborât în mare Atunci te-am zărit Era dimineața Și-ți aranjai părul Trecând cu degetele prin el Veneau în grabă Mărgeanul Să te sărute pe gură Și scoicile

Petale presar peste buza răsfrântă Culeg o lacrimă Și-o prefac în secundă. Cu palmele mângâi privirea senină Suspinele cad Ca o pulbere fină. Să fie un vis ? Doar o clipă fecundă ? O

Că ploua nu avea importanță Aveam umbrelă Și oricum erai bine adăpostită În toate camerele inimii mele Prin care te plimbi Maiestuoasă ca o regină Te-ai gandit să le redecorezi Și ai batut în

O picătură de cer Pe o floare de măr O clipă de adevăr Pentru cei care pier Un leac nelumesc De pe buze sorbit Pentr-un suflet trudit Pentru cei ce iubesc O picătură de cer Și un leac

Rătăceam printre giulgiurile morților ce mă țineau cu gurile lor hulpave. Printre demonii care mă călăuzeau orbi. Mi se părea că vorbesc cu silabe alese Dar vai! Cuvântul n-am putut să-l

Am și eu o cameră de iubit în inima ta ? cu evantaie, șemineu și cuverturi de catifea cu lambriuri roșii și ferestre deschise spre cer Am și eu o cameră de iubit? (...de ce spun cameră? ) am și

ar mai fi ceva de spus subțiorilor oarbe primăverii plăpânzi, dezghețată în ochi schimbării în coamă a sensibilității mele ar mai fi culorile frigului uscat ce pictează aerul vâlvătaie și

Sufletul? Nemărginire azurie ca un zâmbet. De floare. Gândul? Dorința de contopire cu destinul. Și stelele. Iubirea? Spasm voluptos cules de pe buze. Cireșe.

Doar dacă-ți vei lipi urechea de-un pântec de femeie, vei auzi spirala interioară-a vieții.

o clipă am zărit abisul o clipă am iubit doar visul o clipă am trăit cu lumea o clipă am murit minunea doar visul l-am zărit o clipă abisul l-am iubit în pripă minunea ce-am iubit - aripă cu

pe chipul tău se-așterne pleoapa unor minute care tac. cu ochii mari, privind mirarea, cu izul florilor de liliac. în pieptul meu - solemn, drapat, veșmânt de inimi - stau suflete în zbucium și

Ne iubeam ca-n ziua Dintâi, înveșmântați în ceața șoaptelor noastre. Din când în când raze stinghere ne luminau nuditatea. Ca două lujere ne împleteam mâinile. Picioarele. Răsuflările. Ne

născuți, nenăscuți de iubiri străbătuți sfidători de destin osteniți pelerini sfinți mânjiți cu noroi vieți anoste în doi subterane, minciuni cu penaj de păun neînțeleși care pier pentr-un

În acest cerc ce-mi înconjoară tâmplele, fixez centrul emoției mele- ultimul refugiu împotriva coerentelor rătăciri. Pământ al făgăduinței pentru cel exilat de geometria spiritului. Aici