Gabriel Matrana

Te chem ades, iar vorbele-mi sunt șoapte Să poposesti și-n ale mele gânduri Din zori și până-n miez trecut de noapte În versuri eu te caut, printre rânduri !

Va iubesc, oameni, Cu toată ființa mea Chinuită de-amar și durere... Deși uneori, cu greu, recunosc, Nu-mi face

Nu știu când a trecut atâta vreme Și nu mai știu, dac-am fost viu sau mort Trezit mă simt acuma din blesteme Și gânduri de speranță-n suflet

Un gând mă macină ades Când grijile îmi dau târcoale : De ce e negrul, cel ales Să-mbrace stări accidentale ? Și orice fel de suferință Chiar

Să nu crezi că dacă, vreodată, Voi pleca, fizic, de lângă tine, Inseamnă că te voi și părăsi !!! Nu vreau și nu-mi face plăcere, Să rămân

Trecut-au ani, osutacinzecisinoua De când văzu lumina-n Ipotesti Al șaptelea copil, mlădiță nouă, Al celor mulți, din neam de Eminești...

La naiba ! Cred că m-am cam săturat Să-mi plâng de milă, în singurătate ! Prin lume să pășesc umil, plecat Păstrând, față de amintiri, fidelitate !

E-o lume straina, prin care pasim Adesea cu teama, caci nu regasim Lumina, ce-anima un suflet frumos... In jur, totu-i negru, urat, tenebros... Speriate priviri ne-nsotesc, pas cu pas Oameni par

Te-mbratisez, iubire, cu aripi de mătase Și gândul ți-l acopăr cu flori multicolore Sclipiri îți pun în păru-ți, de stele luminoase Și-n ochi, îți pun lumina, ca toți să te

Umbrele se deschid din nou, către cer Sub ele, trăim iarăși al toamnei mister Ne ascundem în noi, iar și iar, cu durere, Și plângem încet, suferind în tăcere....