Gabriel Bardac

În lipsa luminii, te văd prin umbre, numai cu bastonașele retinei. Lumina ar trebui să vină din tine. Nu vine. Ești gri.

Ce-ai vrea tu, băiete, ai vrea să te-admir? Curaj ai cu gramul, plutind în venin Cu-ntreaga ta viață se joac-un copil Ce-o lume întreagă-l numește destin Pîndești orice clipă să-ți dai

Pași inegali ce se-afundă în zăpada albă, pufoasă, ajungînd din loc în loc, ca din întîmplare, pînă la murdăria de dedesubt. Respirație grea, gîfîit la răstimpuri. Pe tîmple două picături de

Ciudat tărîm, guvernat de reguli ciudate, locuit de indivizi ciudați, tîrîndu-și cu ei ciudățenia de colo pînă colo, își spune J. mormăit, trăgîndu-se încetul cu-ncetul de-o parte, perseverent în

Varianta II În cioburi de suflet, în tăiș de cuvinte Mă vei căuta la aducere-aminte Cenușă de lacrimi, pleoapă fierbinte Singurătatea se-așterne-nainte Prin cochilii de inimi înghețate și

Aș vrea să-ți înteleg structura, sînt antropolog și-aș vrea să te-nțeleg. Interesul meu e pur științific, sînt cercetator, studiez Eternul Feminin, deci stai relaxată, nu-ți trag clopotele, ți se

\"Spune treizeci și trei\", i se prelinge o șoaptă complice suav peste umărul stîng, dîră fierbinte de miere șovăind printre sîni a durere. Omoplat crispat sub reci sărutări, stetoscop

Uneori mi-aș dori să fiu rece și didactic. Dacă aș fi cu-adevărat așa atunci aș putea să te-ncadrez cu de-a sila într-o categorie, să-ți pun o etichetă, numai a ta, care să te identifice în mod

Tu ești dincolo, faci cafeaua. Eu stau întins, cu ochii fixați într-un punct din tavan, de vreo zece minute, cu dinții strînși, cu mîinile adunate la ceafă și visez cu ochii deschiși și cu multe,

În fiece clipă-ți Întoarce privirea Spre tine o-ntoarce În fiece zi, Duci singur tristețea Duci singur iubirea Pierdut în mulțime Tot singur vei fi Poeme nescrise Te-nvăluie-n

Minus infinit: Tu nu mai vorbești cu mine, nu vrei. Orice vorbă ți-aș spune mi se-ntoarce-napoi așa cum a plecat, la fel de singură, ca bumerangul, completînd un superb elipsoid strălucitor în

Pleoape vinete și grele de marmură plecate peste ochii enormi, umbrind cu genele de marmură neagră obrajii mați – evident, de marmură – cu pomeții ușor ridicați; nasul fin cu nări imposibile,

Pînă acum am întîlnit așa: Unu: iubirea - ancoră Ce răscolește adîncul sufletului În timp de furtună, Cu un maxim pe eclipsa de lună; Doi: iubirea – pansament Cultivată de femei

Cînd somnu-ți cuprinde privirea, stăpînă, Odaia-ți se umple de raze de lună Ce-ți umblă pe frunte, se joacă prin păr, Și-apoi te mîngîie pe umărul gol; Rămîn fermecate de ochii tăi mari, Sub

După “B” urmează “A”, Și-apoi ține-o tot așa Alergînd după o stea, Obsesia mea. …Pariu că vei regreta… Privirea-ți stăruie-n sus “Ascultă ce am de spus!” Dar tu vrei să fiu în plus,

Cînd se schimbă brusc vremea cicatricile dor: Mai întîi junghiuri fine te săgeată ușor, Cînd începi să le pipăi este cert că te dor. Cînd e inima tristă, iubirile mor: Se sufocă degrabă,

Să scîrțîi crud ca o dormeză Cînd visul cearcă să te-ajungă C-o tresărire de proteză Și-un rîgîit de zeamă lungă. Să fii atent cînd vine somnul Să nu cedezi de te provoacă Să-ți dai în cap cu

…Tu chiar nu-nțelegi, nu-i așa?... Nu-ți cer să-mi fii sclavă supusă, Nu-ți cer să mă strîngi în brațe, amantă pasională, Nu-ți cer să te gîndești la mine zi și noapte, Nu-ți cer să te umilești

Plimbarea prin noapte – rutină, banală: Ploaie măruntă, întuneric de smoală, Pășesc printre oameni, le caut privirea În dinți cu speranța că voi prinde sclipirea Recunoașterii mute-a sufletului

Mai stau doar o clipă La hanul de fum, Că-i singurul loc Liniștit de pe drum, Hangița-i frumoasă Și vinul e bun. M-ascund într-o cută De fum de tutun, Și nu mă atingeți, Atîta vă spun, Că

Cum spuneam, închid ochii și îmi imaginez Că ninge cu aripi de îngeri albe și diafane, Abia respectînd legea gravitației, peste noi doi. Peste tot ai aripi de îngeri: pe umeri, pe față, prin