Pastel încremenit în subtilități de marmură

Pleoape vinete și grele de marmură plecate peste ochii enormi, umbrind cu genele de marmură neagră obrajii mați – evident, de marmură – cu pomeții ușor ridicați; nasul fin cu nări imposibile, sculpturi aproape transparente, abia umbrind buzele senzuale de marmură roșie ce șoptesc parcă ceva, cuiva, peste umăr, un secret desigur, tot de marmură cred, altminteri nici nu s-ar putea. Privesc hipnotizat ore în șir rețeaua profundă ce se-ntrevede strălucind în adîncimea marmoreana a brațelor, pe umerii goi și-atît cît pot vedea, în continuare pe ceafă și-apoi în jos pe spate. Marmura, visul de aur al tuturor statuilor, de-acum și din toate erele umanității. Totul se petrece într-o sală de marmură, c-o fereastră enormă deschisă larg spre sud într-o piață de marmură, dispusă oarecum către vest față de centrul enormei metropole de marmură, luminată feeric de razele blînde ale soarelui de marmură, suspendat cumva, în ciuda fizicii cunoscute nouă, pe un cer de marmură străvezie. Vîntul fierbinte aduce în rafale o pulbere fină, spulberînd reveria. După gust, cred că e nisip.