Gabriel Alin Tanase

O, nu pleca, cu mine rămâi! Atinge-mă cu brațe verzi! Sunt ultimul dar cel dintâi! Ai dreptul să ne pierzi? De pleci, târziu, acum, Nu-ți va lipsi alunul, Câmpia, auzul de parfum Și la f8

Iarna veche, orbul gând ard tandrețile albastre. Luna, albul mort rotund, emigrează dintre astre, umple visurile noastre. Tâmpla-mi arde ochiul ei. În hipnoză dorm, pereche. Prin milenii

vii straină din desișul lumilor cu ochii cu unghiile cu mersul cu mine cu lacrima sau cu mine lacrima nici nu știu cum e mai bine zis. te-aștept ca pe o camilă frumoasă roșie cu ochi

te sfătuiesc să uiți de mine de poți deși locuiesc în fața sufletului tău vizavi cum s-ar zice iarna asta ajungem la 17 luni sub zero iubire port sânii tăi dorinzi în haină și le simt

Dormitezi fragilă, dezorientată-n vise, pe locul destinat de software două ore. Încerci să nu te-agăți de zări promise, să nu dorești nimic, nici vechiul scrum, nici flacăra-nceputului de

Tu nu mai știi cum te strigam ... Icoană albastră! Zăceai lungă în miezul patului. Raze sacre peste pleoapele vii Alergând opt minute să devină nesuferite. Eu visam înăuntru un salcâm

nisipul ud al mării tinere a oftat în urechea mea senină de prunc în pătuț legănat de o soră de-a bunicului care mânca numai buruieni sfeclă roșie si oțet de prune a trăit mult maica

Aștept primăvara, timid. Simt muguri de ea și de dimineață rurală. Simt lunca și salcâmii în gândul copilăriei singurul ce poate pleca din București. Multinaționala mă obligă să-i pun in

se duce vremea-n ochiul stâng miroase-a fată tânără și-a frig nu pot să plâng să strig nu se mai termină durerea-n trup mă miră paranoia-n cap nu pot să rup să scap oare-mi va mai fi

Încă pășesc bărbat pe fruntea-ți egipteană Albind zăpada caldă-a gâtului noros Topesc încet magia ta iar sânul de codană În mintea-mi pelerină cu mâinile miros. Încă voi scânteia idei prin

cojit de coaja dumnezeiască și mirosind ca nucile căzute din norul rece-al copilăriei gândul matur behăie poluat tăindu-și sângele și tâmpla anticipând durerea inevitabilă a troubleshootingului

Ca un câmp cu gușteri negri se mănâncă trupul spurcat. Blestemat îi crește burta stătută, ajunge la sufletul greu. Soarele întunecat ca cel din copilarie rânjește mort. Gânduri bătrâne și

ochii mei sunt albe dungi rătăciți de lume pașii tremurări de gânduri lungi gândurile ca borfașii dintre frunze și penumbre iarna nu se mai aprinde zeii vii cu glasuri sumbre sufletele

Ne iubim încă Zbenguindu-ne În jurul lunii sparte Mi se închid ochii De viața din mine Dar încă văd steaua ființei mele Ca aievea Stea vie de lumină antică În cerul meu nămolos Tu ești

Gândul nopții tună viu Înger ochiului pustiu Urlet vechi din negre spume Cântec cald în pleoape reci Nu mai sunt copil în lume! Dealule, tu unde pleci? Plouă-n vise mioritic Rece des

Crezi că va păsa cândva firii Că noi suntem vânt și fum Și că în vara albastră mirii Nu-și vor mai fi în drum? Că-i pasă sorții aspre crezi Că iți simt părul indian? Crezi tu că poți să