De ce fugim când ne e bine?
De ce fugim când noi iubim?
De ce și azi? De ce și mâine?
De ce mereu să tot fugim?
Fugim de dragoste și bine,
Fugim s-aflăm că am fugit,
Fugim și azi, fugim și
Țara mea e-o mândră floare,
Mândră, zveltă, răpitoare,
În culori de primăvară
Și miros de coaptă vară.
Țara mea e-o apă lină,
Lină, dulce, cristalină,
În nuanțe de albastru
Ce se află-n mare
Un loc cu suflete și-un zeu
sub semnul prigonirii
din lumea omenirii,
un loc cu-n singur dumnezeu.
Și sunt case, sunt orașe,
dar țesute-n energii
animate zici că-s vii;
șerpuite izvorașe.
Cu
Jăratic vatra cuprindea;
în cuie-s prinse rochii.
Și-n gol rotea ea ochii,
în valuri părul îi cădea.
Lumina slabă pâlpâia
în spuma dens-a nopții.
Amarul gând al sorții,
cu mâini plăpânde și-l
Există colo sus în ceruri
Sursa de idei din vremuri.
Ce-i azi valabil, mintea vede,
Creează, copiază, crede.
Un vis avut e-un dar din stele
Se-ascunde în simboluri grele;
Un gând ce vine-i prins
Înalții brazi poteca o umbresc iar,
Picioare mici și albe trec de-a lungul,
Roșeți ce în obraji apar la gândul
Strânsorii tremurânde cu mâini de var.
Cu flori livada-i așezată-n rânduri,
În
Eu sunt mantra universului în formulă infinită,
Sunt lumina cea din urmă ce-i aprinsă pe vecie,
În văpaia vieții sale din ființa sa finită
Limitată-n timpul nostru, c-apoi iarăși să învie.
Eu sunt o
Se-aud caii dinspre lanuri,
Lucea seara în făclii,
Lin e foșnetul din ramuri;
Eu privesc la geam să vii.
Sună apa lângă maluri,
Păsări cântă poezii,
Luna fuge sus pe dealuri;
Eu zăresc la geam... tu
FN