Florina Ladislau

Dacă-mi mai las singurătății cerul Și trag spre mine vântul adormit, Simt că mă-nalț, ca pasărea din mit, Unde cenușa-și pâlpâie misterul. Aud cuvinte dulci, simt frământarea Plăcutului

Arsă de aer mă strecor în șoapte Alunecând în apele mai reci, Pentru că simt că merele sunt coapte Și că din mine poate că nu pleci. Vreau să-nțeleg polenul ce mă ninge, Abisul lumii vreau

Voiam să spun ceva dar începuse Un vânt subțire să mă risipească În toamna cu privire omenească Și soarele de-abia dacă apuse. Știu că priveam cuvintele rămase Pe frunza cea mai verde cu

Ridică toamnă paloșul durerii Să mă lovești adânc, fără-ncetare, Să-mi sară stropi pe pânza mișcătoare, Din sângele nocturn al Învierii. Să zac rănită, plină de iubire, În frunza risipind

Adeseori neliniștea mă-neacă, Ceva acut, un sunet prea subțire, Întrezărit cumva din amintire, Voind în depărtări să mă petreacă. Pare un fulg împovărat de frig, Aproape ud, ca lacrimile

Pictasem bluza unei fete arse De soarele rostogolit pe arii, Cu părul roșu, parcă de Campari, Având la mâini manșetele întoarse. Ținea de frâu o sete fulgerată Și cumpăna fântânii

Fierul meu de plug să taie poate Brazdă largă într-un câmp știut, Însă, când se-nfige în trecut, Scapără scântei și umbre scoate. Vreau să semăn, vreau să încolțească, Să ridic un pod

Voi traversa o punte lunecoasă Să trec în spirit, liberă de toate, Pentru că țin ca timpul să arate Că limpezirea poate fi frumoasă. Să mă arăt cu sufletul de-o seamă, Floare să fiu în

A dat în pârg istoria deodată Și de vicleană nici nu vrea să știe Că se păstrează limpede și vie Doar cât se vede, doar cât se arată. Privind tăcerea, liniștea gălbuie Îmi pare soarta

Tot așteptând ca zidul să respire Printr-o culoare mai nelămurită Așez în gânduri o nepotrivire Între ce simt și tulburea ursită. Turnuri de veghe stau întunecate Lovite trist cu păsări din

Doresc să-mi fie seva înflorită Și să iubesc cu dulcele nectar Senzația că-mi este necesar Să-ți fiu iubita cea mai potrivită. Să mă învingi citindu-mi un poem, Un vers de taină și de

N-am pregetat să te iubesc, Gheață albastră și subțire, Pentru că ții în amorțire Vulcani de timp și nefiresc. Nu mă arăt pe cât sunt arsă De focul unei magme dulci, Când lângă mine te

Suntem jucați în fiecare clipă La o ruletă – bilă colorată – Într-un sertar al roții, aruncată, Când bate soarta, palid, din aripă. Și când să cadă numărul ce ține Norocul nostru, noi

Fluturi de lumină au întins Raze peste mine dinadins, Să mă simt ascunsă și ferită De secunda cea nepotrivită. Să mă simt petală adunată În mireasma prea nevinovată, Fulg aprins de viul

Urme de aer, urme risipite Mi-au dat iertarea care se cuvine Celei ce sunt ca sângele în vine, Chiar dac-o iau puțin pe ocolite. Cunosc și calea proaspăt străbătută, De vânt aleasă să

Sunt însetată de lumina pură Plecând pe raze de culori arzând, De gestul înțelesului mai blând Al florilor create de natură. Realitatea vântului mă poartă În cerul apei, răscolit de viață, Să

Lumini și umbre, lacrimi fără formă Cad pe cadrane, acele să-mpingă Spre dimineața, când va fi să ningă Zăpada vieții grea și uniformă. Privesc uimită norii plini de forme Și prin

Mă-ncearcă bun un sentiment de toamnă Cu flori rărite, multe scuturate, Arzând pe câmp, de parcă mă îndeamnă Să mi le port în suflet adunate. Răcoarea nopții o presimt că vine, Și soarele mai

Raza de soare poate că mă știe De când eram zăpadă în părinți Și respiram iubirile de sfinți În noaptea cea fantastică și vie. Mă știe dorul unui dor de viață Și apele de-argint în care

Mi-am pregătit demult unelte fine Să tai în sânge vine de curent, Când trec penelul pe un testament Să-l stăpânească cetele divine. Veniți pe pânză frunze amorțite Sălbatică să vă strivesc

Dormeam pe visul alungit, Parcă să beau dintr-un izvor Apa cea limpede, să zbor Ca puful, înspre infinit. Dormeai și tu într-un prezent Al nopții, foarte călduroasă, Și mă visai

Mă-ndemn în suflet să-nțeleg profund Cum frânge dalta partea nedorită, Să scoată gândul pur, neprihănită, Din marmura în care stă la fund. Trupul acela cufundat în piatră Dormea de veacuri,

Ploaia Simt ploaia toamnei c-ar putea să vină Amirosind a frunză răvășită, Să mă topească strecurând prin sită Mireasma de-ntuneric și lumină. Nu mai e mult – se-aude cum răzbate Lovind

Colorasem marea roasă de nisip, Orizontul roșu, scoicile și-o stâncă, Lângă care apa pare mai adâncă, Să mă pot preface și să-ncep să țip. Nimeni să nu vină dacă mai încerc Să alunec