Amurguri violete
Trăite-n remușcări
Și freamăt de morală
Sunt pline de regrete.
Tristeți netulburate
De tainice ocări
Se bulucesc în mine
Ca zboruri de egrete
Căzute în durere
Și gata să
Negăsind nici o ieșire
Situației precare
Un lovit de izbăvire
Vrea să moară cu onoare.
Neștiind cum să o facă,
Se gândi la un pistol,
Fiind scump, nu se împacă
S-aibă portofelul gol.
Așa
Duminica, ploia
Petrece-n fervoare,
La umbră de pom
Spălat pe picioare.
Umbrele deschise
În mâini încleștate
Apără cerul
De voci speriate.
Ilie, în carul
Cu roțile curbe,
Scrie
Am crezut, peste măsură,
Că faptele îmi aparțin
Și nu au vreo legătură
Cu un impuls din cer,divin.
Că Divinul e în mine,
Nu încape îndoială.
Căci se caută pe sine
Cum se caută în
Mirosul privirii
Tale
Se lovește
Permanent
De tristețea
Vocii care
Îți devine
Argument.
Dacă
Plouă peste tine
Cu răceli
Nepăsătoare,
E dovada
Că nu-i bine
Să
Strugurii se-mbată-n soare
Dormind pe frunze ruginii
În timp ce-n toamnele târzii
Greierii cântă la chitare.
Ciocârlia cântă, oare,
Dimineața când e rouă,
Strugurii se-mbată-n soare,
Aducând
De unde vine sufletul
Și încotro
Se-ndreaptă,
Bulversând cugetul
Care
Răspuns așteaptă?
Trupu-i gară pentru suflet
Doar atât
Cât o să vreie
Să-l servească
Ca suport
Dac-ar fi în el
Să
Firea dacă-i ocupată
Cu un rău
Ce-o populează,
Demnitatea ei divină
Fără milă
Și-o ratează.
Omul, ca ființă vie,
Cochetează și cu răul,
Căutând să afle
Dacă
Poate cuceri și hăul.
Neștiind
De s-a întâmplat
Vreodată
Să cred că-s cineva,
Jur
Că gluma-i nesărată
Și va înceta
Cumva.
De ce să-nghit,
Atunci când nu depind
De nimeni,
Insulte proferate
De minți ce se dedau
La
Cineva
Zicea odată,
Ciupind corzile în cânt,
Tot ce e pe lumea asta
E o ,,vânare de vânt”.
Și-ar mai fi ceva
De spus,
Chiar acum
Și dintr-o datי
Ce nu e prezent
Cu noi,
Poate fi și
Când ești salahorul pașnic, cultivând cuvinte-aparte,
Faci cărare-ndrăgostirii de idei închise-n carte
Și-apelezi cinic la scârbă ca să scapi de ,,ala-bala”,
Dezmințită de istorii ce-și dau mâna
Iubirea,
De orice fel,
Cuprinde-n ea
O taină
Cu un știut
Model:
Plăcere,
Chin
Și spaimă.
Nu zăbovi
În iluzie!
Natura te sfătuiește
S-arunci
Orice confuzie
Ce te vrăjește.
Relația
Încerci să ai destul
Curaj
Să speri
Că ești
Un cineva?
Și-n mintea ta,
Fără tapaj,
Pe tine
Să te poți
Salva?
O faci
În fiecare clipă
Cu fapte neluate-n
Seamă
Sau înțelese-n
Te-mpinge-atât de tare
Dorința spre trufie
Încât ai fi în stare
Să lași biografie?
Vrei să știi, sărmane lut,
Că urmele îți rămân
Ca impenetrabil scut
Pentru un timp hapsân?
Toate s-ar
De dragul ființării în scopuri lejere,
Purtând în noi și mila, și răutăți aman
Pline de perorații date de durere.
Ne irosim menirea cu jocuri de can-can
Să aruncăm trăirea doar peste câțiva
Apa mării ce-o să crească
Primește la sânul său,
Fără să se murdărească,
Alte ape dinspre hău.
Un surâs diamantin
Înflorește-n colțul gurii
Ca un strop roșu de vin,
Potolind grimasa
Atâția știutori
Își dau mereu
Cu presupusul,
Mimând că înțeleg orice
Și, uneori, se supără
Că nu le ești supusul.
De ce?
Să știu, e anevoie.
Atoateștiutorilor,
Nu puneți botniță
Ieri mi-am pus o întrebare și nu-i mereu o cutumă,
Între muzică și-o damă, să aleg, cine mă-ndrumă?
Care din acestea două te-mplinește cel mai bine?
Și dacă una-i mai bună, să îmi spună, poate
Nu vreau
Să mă cuprindă
Un tremur
Progresiv
Care să îmi aprindă
Un gând
Intempestiv.
Să mă ridic pe mine
Îmi este la îndemână,
Să fac
Ce se cuvine,
Cu ușurință
Se amână.
Doar așa pot
Cutreier magazinele butic
Cu lucruri expuse sărbătoresc
Și nu aș vrea să cumpăr mai nimic,
Din cele ce se văd și se doresc.
Pe trotuar, fetele frumoase,
Purtând rochițe mult suflecate,
Aprind
Gândul meu
E mare hoț!
Mă cuprinde
Fără veste.
Până-n ceruri
Mă cocoț
Ca să scap
De-a lui poveste.
Sunt născut în răsărit,
Nu refuz,
Dacă se poate,
Rațiunii un profit,
Din
Un copil,
Călare pe-o rață
Galben-albastră
Și plină de praf,
Se juca
În parcul din față
În timp ce bunica
Îi trăgea un perdaf.
Cine-l iubește,
Îl lasă în pace
Să zburde
Prin parc
La
De multe ori
Sunt luat în pleaznă
Că nu gândesc modern,
Pragmatic,
Deși,
Pentru mine,
Lenea e o caznă,
Iar dacă nu citesc
E chiar dramatic!
Am înțeles
De mult
Că oamenii se zbat
Să
Când timpul ne părăsește veșnicia îi ia locul
Viața obosit-adoarme accesând în vis norocul
Rostul rațiunii piere hărțuit de toropeală
Simțul cade în neștire pe aripi de îndoială.
Doar tăcerea