florin Vasilescu

Hâtru, mă privește moșul cu trei dinți rămași în gură, Încercând să-mi dea curajul să beau ceaiuri pe căldură, Că altfel, fără de veste, voi simți deshidratarea Precum simte marinarul că îl

Vara, vremea nu apucă Să devină mai stabilă Norii vin și stau pe ducă Neavȃnd de plante milă. Fetele abia așteaptă Cer senin, mare năucă Vara, vremea nu apucă Să le ascundă vreo

Sunt femei fără nimic, Nici bune, Nici rele, Și asta Mă cam doare-un pic, Că sunt născut Din ele. Sunt și barbați Care aleargă, La fel de buni, La fel de răi, Să scape-n lumea

Privesc în zare Ca un rob Al râsului de mine, Mă rog, Sau de oricine Îmi iese-n cale. Potrivit, de ce n-ar fi? Dacă ar fi să fie Să mă las de profeții Despre om, Despre tăcere, Imposibil

Sub furoul fin și roș Sfârcuri, perle aurii Îmi zâmbesc ca unui moș În costum, plecat la schi. De ce, oare, ei se tem? De fiorul ce-i străbate Sau că vor trăi boem În iubiri

Totul se transformă-n lume Orice-ai face, Orice-ai spune Ca un om pornit pe glume, Când nu zace. Dacă s-a-ntâmplat Cumva Să apară, Să se nască Un ceva sau cineva Ce sărută Sau Doar

Adio, casă! Autor: Florin Vasilescu Ce preocupare haioasă Să stropești plictisul cu Chanel Și-apoi, să mori singur, Pe câmp sau acasă, Cu un surâs înghețat și plictisit de el. Că te

Te-ai pierde-n dans De flăcări Dac-ai știi Că nu devii cenușă Aruncată Pe pustii De vântul Cu suflarea jucăușă. Naiv să fii Þi-ar fi ușor, Nu t-ai văita De viețuire, Că ești

Sărmane om! Suferi Profund Și nici măcar Nu îți dai seama Că răul E rotund Și sapă-n tine Sporindu-ți Drama. Te-ai degradat De la-nceput, Umilă existență! Hrănindu-te Mereu Cu-o

Fierbe țara, vin alegeri Și ce-ți pasă ție, frate, Ce-ți lipsește, ai de toate Și îți arde de prelegeri? Vrei să faci cumva-nțelegeri? Stai cuminte-n banca ta, Fierbe țara, vin alegeri Lumea

Liniștea îmi povestește Lângă soba duduindă Despre-un foc ce lustruiește Cărămida aburindă. Respectul, ca o morală, Sugerează, în tăcere, Că atinsul de o școală Are-n sine o putere. Dacă

Mă întrebi, preacurioasă, Despre lume, dacă-i bună, Îți răspund, sincer, nu-mi pasă Fiindcă-i rea și importună. Știu c-aleargă după

Cât ești de frumoasă, fată! S-ar îndrăgosti De tine Toți băieții dintr-o dată Dacă n-ai fi Ocupată Cu un vis Lipsit de sine. Frumusețea ta Divină Trece cât ai zice Au! Chiar de nu

Mulțumit să fii tu, Oare, Cu un măr De pe-o tarabă În loc să admiri Tot pomul, Trunchiul, ramul Ca podoabă? Sigur, Nu te mulțumește Să privești cerul, cunună, Sărutându-se Cu marea

Nu-mi amintesc Deloc De stări de bine Trăite Care Să-mi fie Plăcute ispite, Dar dac-am trăit O durere, Departe în limb, O simt atât de vie Încât aș da orice S-o schimb.

Sunt obligat, Uneori, Să respir După un plan deja stabilit De pricepuții În delir Sau În plictis îndesat În trăit. Ne înmulțim De frica pieirii Sau A plăcerii, Plătind un

În infern să fii trimis De Amor, Un zeu viclean Ce-ți promite-un paradis, Șanse… ai! Vor jubila toți muritorii Văzând un prost Mai acătării Căzu din rai. Chiar dacă Ogoru-ți spune Că

O mireasă minunată, Doar cu-o urmă De machiaj, Fără voia ei furată Și-aruncată-ntr-un garaj, Gândea trist Și cu temei La iubitul dânsei mire, Neglijent, malagambist, Căruia nu-i stă în

Un popor Care cârtește Doar în gând Și-n casă, Soarta lui Și-o arvunește Celor care-l țin În plasă. Dar când face-o Plecăciune Către cei Puternici, Le arată-n rugăciune Că sunt mari

Reflectat în sine Gândul Se întreabă dacă este Sau se-nșală, Văzând bine Că realul E o veșnică poveste. Pentru sine și-ar crea O independență Care Să-i dea șansa De-a vedea Ce

Rugăciunea ca mister Îți aduce și penumbre Ce te-nalță Pânי la cer Cu zbateri de iele Sumbre. C-ai să fii O nonființă Te bagă-n sperietură Și te umple De credință Din călcâie Până-n

Doar un suflet spânzurat De un bâlbâit Dispreț, Timid și fără grabă, Regrete Stăpânește, Asociind eroarea Cu adevăr răzleț Ca să suporte bine Ceea ce-l ispitește. Dacă ridică vălul De pe

Te gȃndești că ești încet Și n-ai sprinteneală-n tine, Ȋți e lene berechet Și ai sta în pat Că-i bine? Nu pășești mai apăsat Din teama c-o să strivești Atȃtea suflete Care- au plecat Cȃnd nu

Azi nu mă tem deloc că pic în derizoriu Cerând să fiu luat omul care a ajuns Să înțelegă clar un trai aleatoriu Cu întrebări dure și în pană de răspuns. Cer eu cumva prea mult celor dragi din