florin Vasilescu

Am petrecut Cum se cuvine La pizzeria-n care tonul Se lăfăia Printre măsline Ce dănțuiau cu bulionul. Tu ești plecată La vrun mol Timpul să ți-l omori Sau ai uitat de mine,

Școala, întrecând măsura, Operând cu noțiuni, Scoate, când o-apucă ura, Aspiranți la funcțiuni. O menire mai aleasă N-ar putea să ne arate, La ce intră o să iasă Inși lipsiți de

E o dovadă de curaj Să te arăți Așa cum ești Iar frica pentru derapaj Dă-o la coș Dacă iubești! E un curaj Să fii și sănătos Când viețuiești Printre ispite, De faci o taină Din

De ce s-ar teme Un părinte C-odrasla lui Nu l-ar iubi? Natura n-are aste ținte În nici un caz Și orice-ar fi. Să fie oare Încurcat De simțurile sale Ori mintea L-a încercat Să vad-o

Dorința sângelui fierbinte O regăsim în foamea de iubire De trup, de suflet și de minte, Sau în credința-n mântuire. Nimicuri reci, simțiri clocotitoare, Învățături greșite, dureri în

Eu sunt mai mult Decât pot ști Despre mine. În stare sunt S-ascult Și să-nțeleg Fantezii Pauline. Nu sunt un obiect Clasificat Prin decrete, Și nici subiect Căutând, Pe-ndelete, Într-un

Dacă nu mi-aș Aminti De ce-am fost Și de ce sunt, Nu cred că Mi-ar conveni Să fac umbră Pe pământ. Mulți vorbesc De libertate, Despre viață, Despre flori Și de au Sau nu

Să nu crezi Că tot ce este A venit de nicăieri, Înnodat într-o poveste Bună pentru Pișicheri. La început A fost un spațiu, Mai apoi veni Un timp Care-a zămislit Tăcut Existența unui

Măi, Þuțea, bată-te norocul! Mi-ai spus că timpul trece, Să nu mă joc cu focul Al cărui cald devine rece. Încerc să umplu fiecare clipă Cu fel de fel de munci utile, Ca să n-aud cum hăul

Mereu m-a bătut gândul Să scriu şi eu ceva, Să scriu cȃteva rȃnduri Dacă n-ar fi prea mult, Urmare ăstui lucru, Mărunt mă vor toca Amicii mei, desigur, Dotaţi cu-al vorbei cult. O rană

V-am spus Că-mi place Pe săturate Să întâlnesc În sărbători Inteligențe Consacrate. Și liberat De stresul zilnic Să judec limpede, Neatârnat Să înțeleg De ce atât de silnic Caut

De aș căra pământul cu sacul în spinare Pe ploaia îndrăcită și vântul temerar, De aș avea nimicul pe care lumea-l are Tot aș iubi femeia făcâd din ea altar. Și mintea de mi-ar fi de vise

Zdrobit-am umbre încă, sub talpă apăsat, Angoasele insistă, în colțuri se ascund Și supărat de toate – mânie de bărbat, Le-arunc pieirii,-n ciudă, cu gestul furibund. Eu sunt o parte numai

Mi-arunc gândul Dincolo de puterile Mele, Sperând în ceva Ce m-ar lecui De iele. Legat fedeleș De simțuri Cheflii N-am șanse reale Să cuprind universul De-aci. Jubilând,

Eu ți-aș grăi Frumos Despre orice-ai dori, Dar nu mi-e De folos Când știu că m-aș căí. Nu ți-aș vorbi Deloc, Știind că Și tu știi Că dacă îți vorbesc Ad-hoc La fel mă voi căi. Așa

De ai, E greu să păstrezi totul! Mai simplu e Să te lipsești De orice Și să nu pui botul La cele ce-s lumești. Averea, Sigur, E măreață, Dar nu frumoasă, Categoric! Te apără adesea În

Ocolești câteva riduri, Pentru câtă vreme, oare? Geaba pui atâtea ziduri Și-n obraz, și pe picioare. Înșeli anii, se înțelege, Folosind în contra firii Încercări ce timpul

Zădărnicia este în noi, Și nu ne face vreo favoare, Descurajarea vine-apoi C-o liniște ucigătoare. Nu-i poți ierta mereu pe cei Ce ți-au răpit dexteritatea Și te-au făcut, fără temei, Să

De ce iubito-n capul tău Se ceartă liniștea Cu tine? Pe ce? Pe neplăceri Vecine Cu teama ta de hău? Pe scaunul de la birou Îți zboară gândul Prin ferești Precum o stare De ecou. Copiii

Difuz, cernit, beat de imagini Și fără logică e mersul în zig-zag, Poartă a nebuniei, lăsată în paragini, Prin care intră hăul cu auritu-i prag. Semne în simțuri, percepute greșit, Le aștept

Visez să fiu un edecar Trăgând vapoarele pe Nil, Să râd de mine, biet flecar, Folosind flori de stil. Și îngerii din cer I-aș coborî în mine Să gust al lor mister, Să-l simt în

Majorul care se agață, Într-o disperare, de părinți, E condamnat pe veci de viață Să nu cunoască viața-n dinți. Ce treabă am eu cu majorul Dacă ar fi să îi fie greu? Facă ce vrea el cu

Atât de tânăr și curat Mă avântam pe bulevard, Cu sânge în obraji fardat, Ochiam fetițele prin gard. Eram destul de arătos, M-am dat cu ce-adunasem Nu-mi amintesc cu ce folos, Că tocmai mă

Un prea mândru fariseu De la slujbe Nu lipsea Și-l ruga pe Dumnezeu Sănătate Să îi dea. La desfrâu și siluire Niciodată Nu s-a dat, Că spera la mântuire Tocmai el, Om