florin Vasilescu

Ești dăruit De la natură Cu o-nclinație Către pictură Și lucrul asta Þi se potrivește Ca pietrele Ȋn zidul castelului Ce te adăpostește? E un lucru Cȃt se poate de firesc Și

Te-ai dus Tocmai în vârf De deal, Ființă! Sau Ai pozat Pe-o stâncă Lui Dedal Să-ți dea o formă Cu cerință? Ești condamnată Să trăiești În frică Ziua întreagă Alergând sub

Molipsit de-o devenire, omul, ființă dezmorțită, Între semeni pritocește idei pline de ispită Ce l-ar arunca în haos unde panica așează Muzica realității către care nu cutează. Cu luciditate

Ne batem joc De sacru Ca dracii în infern, Facem din dulce Acru Uitând de ce-i etern. La ușa Domnului Plantăm Tarabe Cu CD-uri Și nu e greu Să observăm Brățări Cu zodii între

Te doboară golul Care Se ridică-n jurul tău Într-o zi Ca orișicare Când iubești Răpit de hău? Hău-i hău, Nu este vid, Dacă nu mă crezi Pe mine, Poți să-ntrebi Pe Euclid. Lucruri

Mă preocupă omul rar, Chiar dacă umblă amețit De spaima rece fără har Că e și el ceva finit! De ce să fiu eu scos din minți De cei ce îmi vând ursitul La păcătoși, ca și la sfinți, Să-mi

De mai multe seri încoace, Convingându-mă pe mine De ceva ce nu-mi dă pace, Stau pe ghimpi de mărăcine. Mă întind ușor pe spate, Privind rece prin fereastră, Și observ că nu-s uscate Semne-n

Mă uit la viața mea De om Muncit pe-altare indecente Pe mai nimic, pe bani, Pe rom Și pe salvări potente. Am cochetat Și cu știința, Ca să îmi fac un nume Scăpat De suferința Care a

Purtând un secret În sufletu-ți mare, În jurul tău se ridică O liniște deasă Și crește năvalnic, Crește-n valoare Până când pică Cu totu-n angoasă. Nu numai mireasa

Marea, lanțuri, Topogan Și exil Aleatoriu Patru clipe Dintr-un an Cu plictis Obligatoriu. Trupuri albe, Cafenii Stau lovite La întâmplare De multe bizarerii Și de razele De

De la sclav la gentilom Toată speța noastră știe Care sunt și cum anume Trăsăturile comune Ale omului ca om. Trupul, partea pieritoare, Pentru om e doar suportul Mișcărilor necesare Cȃnd

Am fost convins, de atâtea dăți, Că va sosi și vremea-n care Să stau departe de răutăți Ce m-ar sili la remușcare. Când sunt lovit de astazie Bavard știut, bârfesc bucolic, Desprinde-m-aș de

Dacă ți-ar fi sete, Sărmană existență, Te-ai cufunda Pe îndelete Și cu prudență În dragostea cea mare. Că ea te răcorește De-o sorbi cu mult nesaț, Iar de nu bagi de seamă Că te

Mereu m-a bătut gândul să scriu și eu ceva, Câteva rânduri, poate, dacă n-ar fi prea mult, Urmare ăstui lucru, mărunt mă vor toca Amicii mei, desigur, dotați cu-al vorbei cult. O rană vie-n

Să fii și preot, Și enoriaș Nu-i la-ndemâna Oricărui popă Care, În bisericile Din oraș, E o ființă Mizantropă. Și dacă iei Un sentiment Religios, Dacă e cazul, Îi ridici Un

Te temi de ceva? Te temi de uitare, De grijile zilei Care-o să vină? Recunoaște! Nu ești în stare Să vezi Că minciuna-i divină. Între patru pereți Nu ai o natură Care te scoate Din

Dacă măru-a fost Ispita, Spuneți voi dacă mă-nșel, Poate se jucau Pitita Prin grădină, Fără țel. De învinuim pe Eva, Grație dumnezeiască, De unde ne tragem seva Cei din stirpea

Vai, mie, M-am îmbolnăvit! De draga mea Sunt azi Bolnav. Nu mai citesc, Dar nici nu scriu Pe o hârtie roz Și cu miros Suav. Răpus de teama De pustiu Și de chinul virtuoz, Nu vreau

Dacă scrii Cu luare-aminte Despre tot Ce-ți umblă-n minte, Fără să bați vrun țambal, Socotind că faci aceasta Dintr-un gest fără cuvinte, Nu e bine! Că există-un oarecine Care, Cu multă

Am aflat, din întâmplare, C-a trecut asteroidul La o mică depărtare De Pământ, bătu-l-ar vidul! Nu se știe ce-ar fi fost Dac-ar fi căzut pe Terra, Am fi spus-o, fără rost, Asta fuse

Dacă singur nu-ți dai seama Că ești mândru și-arțăgos Răul dă în tine iama Întorcându-te pe dos. Sinele-ți fiind dușmanul Șubrezindu-ți toată firea Te îndeamnă cu toptanul Să supui și

Vrei să-mi spui ceva anume, Ființă ispititoare! Sau Te ții mereu de glume Pline de îngrijorare. Expunerea ta de moment Nu cuprinde, prin urmare, Niciun fel de argument Fiindcă, sincer, nici

În popii noștri Rotofei Sapă adânc Plăcerea. De sunt milos, C-așa vor ei, Sfințesc orice Le cer, Că au căderea. Mă bate-n minte O întrebare Plină de farmec Tineresc. De ce Urăsc

Bărbatu-i vrednic Chiar de plâns Când face caz De bărbăție, Femeia, În arealul ei restrâns, Își folosește farmecu-n extaz Cu sfinție. Și veselă pășește La altar Fără să-și pună Vreo