Ești dăruit
De la natură
Cu o-nclinație
Către pictură
Și lucrul asta
Þi se potrivește
Ca pietrele
Ȋn zidul castelului
Ce te adăpostește?
E un lucru
Cȃt se poate de firesc
Și
Te-ai dus
Tocmai în vârf
De deal,
Ființă!
Sau
Ai pozat
Pe-o stâncă
Lui Dedal
Să-ți dea o formă
Cu cerință?
Ești condamnată
Să trăiești
În frică
Ziua întreagă
Alergând sub
Molipsit de-o devenire, omul, ființă dezmorțită,
Între semeni pritocește idei pline de ispită
Ce l-ar arunca în haos unde panica așează
Muzica realității către care nu cutează.
Cu luciditate
Ne batem joc
De sacru
Ca dracii în infern,
Facem din dulce
Acru
Uitând de ce-i etern.
La ușa Domnului
Plantăm
Tarabe
Cu CD-uri
Și nu e greu
Să observăm
Brățări
Cu zodii între
Te doboară golul
Care
Se ridică-n jurul tău
Într-o zi
Ca orișicare
Când iubești
Răpit de hău?
Hău-i hău,
Nu este vid,
Dacă nu mă crezi
Pe mine,
Poți să-ntrebi
Pe Euclid.
Lucruri
Mă preocupă omul rar,
Chiar dacă umblă amețit
De spaima rece fără har
Că e și el ceva finit!
De ce să fiu eu scos din minți
De cei ce îmi vând ursitul
La păcătoși, ca și la sfinți,
Să-mi
De mai multe seri încoace,
Convingându-mă pe mine
De ceva ce nu-mi dă pace,
Stau pe ghimpi de mărăcine.
Mă întind ușor pe spate,
Privind rece prin fereastră,
Și observ că nu-s uscate
Semne-n
Mă uit la viața mea
De om
Muncit pe-altare indecente
Pe mai nimic, pe bani,
Pe rom
Și pe salvări potente.
Am cochetat
Și cu știința,
Ca să îmi fac un nume
Scăpat
De suferința
Care a
Purtând un secret
În sufletu-ți mare,
În jurul tău se ridică
O liniște deasă
Și crește năvalnic,
Crește-n valoare
Până când pică
Cu totu-n angoasă.
Nu numai mireasa
Marea, lanțuri,
Topogan
Și exil
Aleatoriu
Patru clipe
Dintr-un an
Cu plictis
Obligatoriu.
Trupuri albe,
Cafenii
Stau lovite
La întâmplare
De multe bizarerii
Și de razele
De
De la sclav la gentilom
Toată speța noastră știe
Care sunt și cum anume
Trăsăturile comune
Ale omului ca om.
Trupul, partea pieritoare,
Pentru om e doar suportul
Mișcărilor necesare
Cȃnd
Am fost convins, de atâtea dăți,
Că va sosi și vremea-n care
Să stau departe de răutăți
Ce m-ar sili la remușcare.
Când sunt lovit de astazie
Bavard știut, bârfesc bucolic,
Desprinde-m-aș de
Dacă ți-ar fi sete,
Sărmană existență,
Te-ai cufunda
Pe îndelete
Și cu prudență
În dragostea cea mare.
Că ea te răcorește
De-o sorbi cu mult nesaț,
Iar de nu bagi de seamă
Că te
Mereu m-a bătut gândul să scriu și eu ceva,
Câteva rânduri, poate, dacă n-ar fi prea mult,
Urmare ăstui lucru, mărunt mă vor toca
Amicii mei, desigur, dotați cu-al vorbei cult.
O rană vie-n
Să fii și preot,
Și enoriaș
Nu-i la-ndemâna
Oricărui popă
Care,
În bisericile
Din oraș,
E o ființă
Mizantropă.
Și dacă iei
Un sentiment
Religios,
Dacă e cazul,
Îi ridici
Un
Te temi de ceva?
Te temi de uitare,
De grijile zilei
Care-o să vină?
Recunoaște!
Nu ești în stare
Să vezi
Că minciuna-i divină.
Între patru pereți
Nu ai o natură
Care te scoate
Din
Dacă măru-a fost
Ispita,
Spuneți voi dacă mă-nșel,
Poate se jucau
Pitita
Prin grădină,
Fără țel.
De învinuim pe Eva,
Grație dumnezeiască,
De unde ne tragem seva
Cei din stirpea
Vai, mie,
M-am îmbolnăvit!
De draga mea
Sunt azi
Bolnav.
Nu mai citesc,
Dar nici nu scriu
Pe o hârtie roz
Și cu miros
Suav.
Răpus de teama
De pustiu
Și de chinul virtuoz,
Nu vreau
Dacă scrii
Cu luare-aminte
Despre tot
Ce-ți umblă-n minte,
Fără să bați vrun țambal,
Socotind că faci aceasta
Dintr-un gest fără cuvinte,
Nu e bine!
Că există-un oarecine
Care,
Cu multă
Am aflat, din întâmplare,
C-a trecut asteroidul
La o mică depărtare
De Pământ, bătu-l-ar vidul!
Nu se știe ce-ar fi fost
Dac-ar fi căzut pe Terra,
Am fi spus-o, fără rost,
Asta fuse
Dacă singur nu-ți dai seama
Că ești mândru și-arțăgos
Răul dă în tine iama
Întorcându-te pe dos.
Sinele-ți fiind dușmanul
Șubrezindu-ți toată firea
Te îndeamnă cu toptanul
Să supui și
Vrei să-mi spui ceva anume,
Ființă ispititoare!
Sau
Te ții mereu de glume
Pline de îngrijorare.
Expunerea ta de moment
Nu cuprinde, prin urmare,
Niciun fel de argument
Fiindcă, sincer, nici
În popii noștri
Rotofei
Sapă adânc
Plăcerea.
De sunt milos,
C-așa vor ei,
Sfințesc orice
Le cer,
Că au căderea.
Mă bate-n minte
O întrebare
Plină de farmec
Tineresc.
De ce
Urăsc
Bărbatu-i vrednic
Chiar de plâns
Când face caz
De bărbăție,
Femeia,
În arealul ei restrâns,
Își folosește farmecu-n extaz
Cu sfinție.
Și veselă pășește
La altar
Fără să-și pună
Vreo