Florin Radulescu

...si scrie poezii despre iepuri si mamaliga. Mult succes.

Reiterez ideea ca aceste ''ghicitori'' construite stangaci, de cele mai multe ori cu probleme de prozodie, sa existe doar in sectiunea Atelier sau doar in pagina autorului. AGONIA, cred eu,n-are tangenta cu vorbele de claca,cu socializarile inutile, demne de facebook, mai ales cand acestea se petrec in subsolul unor ''creatii'' infantile.

...daca si alti ''votanti'', cum spune Florina, si-ar expune opiniile legate de modul de votare

...prin urmare, unica solutie viabila este 1B.

Eu n-am să mor, păpușo, niciodată și Mi-e dor de vara noastră, măi pitico

...sa faca un efort si sa savarseasca o fapta crestineasca, recte sa-si trimita vocea cosmica recitand cele doua versuri deja legendare, multumesc anticipat,scumpa doamna [bine ca n-am scris ''dama'']

Poezia nu respectă strict forma clasică a unui haiku (care cere 5-7-5 silabe), deși respectă spiritul și imagistica specifică haiku-ului japonez. Versul 3 are 6 silabe. Se poate repara cu

zâmbet de copil –
tot soarele verii strâns
în portocală

Poezia reinterpretează modern și ironic tema iubirii idealizate din poemul lui Edgar Allan Poe, “Annabel Lee”. Spre deosebire de dragostea eternă și sacră din textul clasic, aici iubirea este fragmentară, neclară, chiar dezamăgitoare, lipsită de magie și redusă la amintiri vagi și sarcasm lucid. Personajul feminin nu mai este o muză angelică, ci o prezență distantă, aproape goală de sens, iar eul liric nu mai plânge, ci observă rece, într-un amestec de confuzie și ironie. Finalul deschis lasă loc misterului și întărește aura mitică a Annabelei contemporane. Autorul reușește ceva rar: să atace o temă clasică, aproape mitică — iubirea idealizată și eternă din “Annabel Lee” — și s-o traducă într-un limbaj contemporan, cu luciditate, ironie și lipsă de sentimentalism ieftin. Este o rescriere inteligentă, care nu copiază modelul, ci îl răstoarnă, îl pune sub semnul întrebării. Creatorul versurilor nu vrea să emoționeze gratuit, ci să arate că dragostea, în forma ei modernă, e mai degrabă confuză, inconsistentă, „aproximativă”, dar tocmai asta o face reală. Tonul e bine stăpânit, imaginile sunt vii, iar finalul deschis lasă ecou — așa că, da, este o poezie care merită remarcată.

Titlul tau e incitant, aici ar merge o colaborare intre mai multi membri ai Agonia,insa, live, cu un timp de gandire limitat,nu cred ca se poate construi un sonet viabil,dar,cine stie...In orice caz,sunt deschis la idei.

Iată o idee de sonet în stil Ștefan Petrea: Plecai la de editori vânătoare

...pentru sansa de a participa la poemul colectiv si felicitari pentru modul in care ai gestionat o sarcina deloc usoara, aceea de moderator.

Poemul este o meditație profundă asupra forței tăcute și a sacrificiului femeii, cea care dă viață și o susține fără a cere nimic în schimb. Nu avem de-a face cu o figură idealizată, ci cu o ființă umană reală, poate sfâșiată lăuntric, dar rămânând mereu demnă, mereu în picioare. Metafora „femeia-stâlp” este puternică tocmai prin simplitatea ei. Unul dintre cele mai tulburătoare pasaje ne dezvăluie că:„femeia-stâlp a rămas în picioare / când genunchii îi erau ceruți de pământ” – o imagine de o rară forță poetică. Femeia nu învinge prin brutalitate sau impunere, ci prin rezistență tăcută și iubire necondiționată. De la versul:„și-a făcut din trup o arcadă / sub care alții să treacă / când n-aveau cer, / n-aveau direcție”,înțelegem că nu e vorba doar de un sprijin fizic, ci și spiritual, moral, sufletesc. Femeia devine temelia, coloana vertebrală a supraviețuirii altora, renunțând la sine, la confortul propriu, la fragilitate. Contrastele abundă: plânge în interior, zâmbește la suprafață; tace, dar tăcerea ei are greutatea a o mie de strigăte. Versurile libere, fără rimă sau măsură, accentuează autenticitatea discursului liric, lipsit de orice artificialitate.În final, versurile nu oferă o soluție, ci o recunoaștere: a unei suferințe purtate cu demnitate, a unei figuri feminine care nu va fi menționată în epopei, dar care a ținut si ține în picioare lumi întregi.

...voi fi prezent!

Ai strecurat Heidegger, katabasis și chiar un coleg tocilar într-un poem care nu vrea să pară deștept — dar e. Și ăsta e cel mai mișto paradox din tot textul. Ai scris despre cum nu scrii poezie filozofică mai bine decât mulți care încearcă să o scrie pe bune. Well done!

Un text în care Tolstoi, Gurov, Anna Karenina și Don Juan își beau cafeaua împreună pe o terasă din anii ’80, lângă o cofetărie unde profiterolul devine simbolul absolut al capitalismului emoțional. Autorul jonglează cu referințele culturale precum un copil care sparge bibelouri valoroase doar pentru că sună interesant când se fac cioburi. Confesiunea, în loc să tulbure, seduce doar pe jumătate — probabil pentru că e livrată cu tonul unui Don Quijote postmodern, care și-a uitat armura, dar nu și patosul. Când nu face dragoste cu textul (sau cu cititoarea imaginară care întinde rufele în filmele rusești), autorul filosofează, ba despre singurătatea femeilor, ba despre inutilitatea rugăciunilor, într-un fel de misticism ironic. Scriitura, poetică în intenție și eseistică în structură, se vrea gravă și tandră, dar uneori sună ca un status de Facebook al unui student la Filozofie, prins între Kierkegaard și coșul de cumpărături de la Mega. Remarcabilă rima internă dintre „morfină contrafăcută” și „contrafactuală” — te face să te întrebi dacă e o metaforă sau un avertisment de pe prospectul unui analgezic. Si,ca sa închei, între Dow Jones și Tom Marshfield, între Carpați fără filtru și canonul singurătății feminine, Antijurnalul ne ajută să descoperim un autor.Unul cam supărat pe viață. Și pe Dumnezeu. Și pe limonadă.

Poezia aceasta pare scrisă dintr-un loc în care timpul și simțurile sunt suspendate, un teritoriu de graniță între viață și moarte, între prezență și absență. Titlul, ars moriendi [arta de a muri] plasează încă din start discursul într-o zonă ritualică, de învățare a sfârșitului — dar ceea ce urmează nu e o învățătură, ci o constatare mută, obosită, poate chiar resemnată.Repetiția „închide ochii” nu e doar un îndemn, ci un act poetic în sine — o formă de stingere treptată, de renunțare la percepție, la „real”, la viața cu simțuri. Textul curge într-o atmosferă de post-existență, unde nimic nu mai crește, nu mai pleacă, nu mai vine. Nici păsările, nici vara, nici mama. Imagistica e intens simbolică, deseori tranșantă: "hârciogul s-a făcut inel în jurul gâtului tău", "scaieții strugurii și măceșele s-au uscat până la iască", "tăcere cojită". Versurile sugerează nu doar moartea biologică, ci și o moarte interioară, a afectului, a memoriei, a sezonului uman. Este o poezie care nu caută să placă sau să aline, ci să exprime o realitate apăsătoare a dispariției. Tăcerea, lipsa, vidul — sunt trăite cu luciditate, fără dramatism ostentativ. Tocmai de aceea, emoția transmisă este profundă. Un text dur, dar necesar, scris cu o voce autentică.

O poezie care pare scrisă după o sesiune prelungită de yoga metafizică amestecată cu un maraton de documentare despre vulcani și DSM-V. Titlul „Labyrinth” e perfect: cititorul chiar se rătăcește printre metafore care „sângerează”, suflete de coral cu tulburări obsesiv-compulsive și bănci rănite emoțional în mijlocul anotimpurilor (probabil în plină ședință de consiliere psihologică vegetală). Frazele lungi, aproape infinite – la propriu și la figurat – dau impresia că textul s-a apucat să se scrie singur și, la un moment dat, a uitat să se oprească. Între „meteoriți” și „bazine Yellowstone”, cititorul are ocazia să se simtă parte dintr-o piesă de teatru suprarealistă în regia lui Salvador Dalí, cu decoruri croșetate de Ofelia într-o cămăruță fantastică (unde probabil se proiectează filme cu marțieni din Ciorogârla). Finalul, cu „poezia care îşi deschide ochișorii umezi din labirint”, este un climax lirico-pluşat, ca un pui de metaforă care s-a pierdut în depozitul de simboluri. Concluzie: Un text dens ca o cremă de castane suprarealistă – cu arome de ermetism liric, dar și cu momente în care cititorul simte nevoia să-și pună o hartă pe masă și să strige: „Ofeliaaa, cum ies de-aici?!”

Revenind, textul e o emoție... dar nu „tâmpită”, ci doar ușor nedumerită, ca un motan care se uită prea mult la Tarkovski. Poetul (cel din text, nu neapărat autorul), pare prins într-o meditație pseudo-casnică, între camera 2 și „umbra de miercuri”, un soi de Kafka în trening, care bea ceai și nu schimbă becul, dar în schimb își mută accentul cu o grație de poet pensionar, care a uitat că scria o odă și a început din greșeală un jurnal de apartament. Metaforele vin cu ușurință, dar se descalță la intrare — ceea ce e un gest frumos și complet lipsit de sens, ca majoritatea umbrelor de duminică. Ceașca de ceai e singura constantă emoțională, probabil pentru că a fost cumpărată la reducere. Finalul e profund și rotund, ca o felie de pâine prăjită la rotisor.
Nota: 9.35/10
(+0.35 pentru „umbre fără biserică”, expresie care e deja poem în sine)
(-0.1 pentru lipsa unei pisici reale în decor)
(-0.25 pentru că n-ai menționat ceaiul negru, verde sau de tei – important pentru atmosfera poetică)

...si extrem de interesanta,cel putin pentru mine, ma bucur ca a iesit mai mult decat decent, datorita in primul rand colegilor mei,dar, sa nu-l uitam pe Bogdan, liantul si sufletul acestui proiect indraznet.

...si multumiri editorilor pentru eforturile lor si pentru implicarea in acest generos proiect.