Florin Opran

cristiana, gresesti. dintre toti, prin natura profesiei tale tu ai cea mai \"autorizata\" parere.

uite cateva intrebari :

1. din pct de vedere etic, care act este mai imoral si crud : sa ajuti o persoana suferinda, fara speranta de vindecare, si in deplinatatea facultatilor mintale sa moara, sau sa consideri ca numai dumnezeu are acest drept si tu sa stai sa-l privesti cum se chinuie si sa ii plangi de mila ?

raspunsul meu : fara nici urma de indoiala as alege prima varianta

2. acelasi caz, in care totusi bolnavul nu mai este in deplinatatea facultatilor mintale ori se afla in stare de inconstienta

eu aleg, iarasi indubitabil, prima varianta. cu o singura mentiune : daca prin absurd persoana respectiva si-a exprimat in prealabil o alta parere- iar aceasta parere este cunoscuta- se va tine cont de ea

3. daca persoana sufera de o boala vindecabila, insa aceasta, constienta de urmarile ireversibile ale bolii asupra propriei persoane (de exemplu amputarea unui picior, extirparea unui san, pierderea definitiva a vederii etc) decide sa moara

raspunsul meu : punerea la punct a unei proceduri complexe : ca de exemplui : consiliere psihologica pe o durata stabilita (sa zicem cativa ani) si crearea unei comisii care sa aprobe sau nu dreptul acelei persoane de a-si lua viata. comisia , la sfarsitul perioadei de consiliere, va trebui, totusi, sa accepte dorinta persoanei in cauza de a isi continua viata sau de a si-o curma.

4. o intrebare la care ma abtin sa raspund, pentru moment : unui om care nu are probleme de sanatate, deci nu se incadreaza in cazurile de mai sus, ar trebui sa i se permita sau sa i se interzica dreptul la moarte ?

cum vad eu lucrurile : aici e adevarata problema socio-etica. si de-aici decurge adevarata intrebare : \"ce este dreptul la moarte\". oare ce ar insemna sa acordam dreptul la moarte tuturor oamenilor ? ezit sa spun “da”. ezit sa spun “nu”. inteleg implicatiile fiecarui raspuns si as dori sa stiu cum vedeti si voi lucrurile. intrucat in celelalte cazuri, discutate anterior, mi se pare ca oricum ar fi absurd si .. INUMAN din partea noastra sa negam dreptul acelor oameni la moarte.

dodu :
nu stiu de ce te-ai suparat si o iei de parca ti-as fi adus vreun afront ! in orice caz, eu incerc sa nu ma supar pentru tonul cu care ma tratezi. probabil ca te-ai suparat pt urmatoarea \"eticheta\" pe care ti-am pus-o :

\"Dodu, mie mi se pare ca tu vrei sa te detasezi. vrei sa crezi ca nimic nu te atinge, nici dorinta de a trai, nici teama de moarte, etc... \"

Ma poti condamna pentru aceasta “impresie”, dupa ce tu declari :

\"eu cred ca sunt ingrozitor daca asa a spus Goethe ala si matale il repeti. Ca n-am nimic de pierdut.\" (“ \"... Ingrozitor este omul care nu are nimic de pierdut...\" Goethe ”) ?

In realitate nu ti-am pus nici o eticheta, ci doar ti-am continuat ideea pentru a imi argumenta opozitia fata de o astfel de filosofie de viata. Si mai mult decat opozitia este simplul fapt ca nu te cred pana la capat. Cu totii avem de pierdut enorm, uneori nu realizam, alteori nu vrem sa realizam, alteori pur si simplu ne mintim singuri… de pilda.. viata este un lucru pe care-l poti pierde… persoanele dragi, visele din copilarie sau din tinerete, sperantele,… nu zic ca e rau sa fii detasat de toate aceste lucruri, dar eu consider ca, pana la urma, conditia noastra de oameni ne aminteste mereu lucrurile pe care le-am putea pierde ori le-am pierdut deja. Poti sa ma contrazici, si chiar te rog sa o faci. Nu vreau sa monopolizez o idee punandu-le etichete tututor celorlalti, prin urmare sunt gata sa-ti respect argumentele…

Cat despre povestea cu hotul : “daca fur sunt hot, fara indoiala. Daca nu fur tot hot raman, ca de aia nu fur ca mi-e frica sa nu fiu prins”, iti pun in vedere ca, totusi, conditia de hot nu e egala cu conditia de om, prin urmare daca nu furi nu cunosc motivele pt care nu o faci, insa daca nu recunosti un anumit sentiment pe care il ai, om fiind imi permit sa fiu circumspect.. nu cred ca ai facut o analogie corecta.

Ei.. revenind insfarsit la tema discutiei, aici chiar nu inteleg de unde pana unde crezi tu ca incerc sa te aburesc. Tu imi spui “Daca esti bolnav sau suferind, biologia corpului tau stie mai bine ce e de facut”. Ei.. acum chiar te rog sa-mi raspunzi ! stii ce inseamna suferinta extrema, si fara speranta ? eu marturisesc ca nu stiu. Aici nu mai e filosofie ! stii ce inseamna sa nu te poti misca, sa iti petreci secunda cu secunda, minut cu minut, ora cu ora, zi cu zi…… an cu an.. chinuit de ganduri interminabile, fara putinta de a face ceva, fara putinta de a muta o musca de pe nasul tau ori macar a gusta supa fara ajutor ? stii ce inseamna sa faci fata unui suvoi de sentimente si stari carora sa nu le poti raspunde in plan material din cauza unei cumplite boli care nu-ti ofera nici macar sperante ? stii ce inseamna sa simti ca ultima farama de demnitate – aceea de a iti incheia conturile cu aceasta viata cruda care te-a ingenunchiat – iti este refuzata ? de catre cine ? de catre oameni ca tine care considera ca “daca esti bolnav sau suferind, biologia corpului tau stie mai bine ce e de facut” ? sau oameni ca noi care nu cunosc cu adevarat acea suferinta extrema care iti ingheata pana si lacrimile de pe obraji, care iti sufoca orice racnet de durere si deznadejde ? ei, da.. acum ma poti acuza ca va aburesc, ori ca incerc sa fac doar galagie. Dar reflecteaza putin la situatia unor astfel de oameni si… te rog spune-mi : “Matale esti un idealist pompos care nu stie ce inseamna viata si moartea !” . Ei… cam asta e tema articolului, si daca ti-am ocupat aiurea timpul te rog sa ma scuzi. Dreptul la viata nu poate functiona fara intelegerea dreptului la moarte ! Crede-ma, adevarata ignoranta este sa vezi doar fateta luminoasa a libertatilor si drepturilor constitutionale, fara insa sa te gandesti si sa intelegi implicatiile.

p.s. intrebarea “de ce as mai trai ?” nu are nevoie de raspuns. Este o intrebare retorica care se muleaza foarte bine temei acestui articol. Gandeste-te la exemplul de mai sus- cu suferinta extrema – si spune-mi ca nu intelegi aceasta intrebare. Nu e vorba de un om care se plimba pe strada, cu umbrela de soare deasupra capului si, in timp ce miroase un trandafir din gradina se intreaba distrat : “dar,.. oare de ce as mai trai ?”

probabil ca ai judecat superficial aceeasta tema, si ai luat intrega mea argumentatie ca pe un afront impotriva ta. Spune-mi daca ti-ai schimbat parerea !

Dodu, mie mi se pare ca tu vrei sa te detasezi. vrei sa crezi ca nimic nu te atinge, nici dorinta de a trai, nici teama de moarte, etc... daca e asa eu consider ca ai si tu o \"suficienta apasatoare\"... suficienta a ceea ce ai, dincolo de ceea ce nu ai, ori dincolo de ce te-ai putea teme sa pierzi. ironic la suficientele apasatoare este ca te apasa pana te strivesc, iar apoi tot le recunosti mai puternice.. pt ca fac parte din conditia noastra de om. daca imi spui ca in universul asta nimic nu se pierde eu te voi acuza de sabloane \"suficiente\", iar daca imi vei spune ca totul se transforma te voi acuza pur si simplu de naivitate \"suficienta\". tu, eu, altii ca noi, in ce se vor transforma, cu ce te va incalzi faptul ca o parte din tine se va intoarce in natura, va fi poate rodul plantelor, apa ce le va uda, carnea ce va hrani paraziti ori chiar sublimul suflet ce se va evapora si el subit odata cu materia ? uite.. daca vrei am gasit ceea ce se pierde pentru totdeauna - sufletul, acea substanta spirituala ,care te rog, nu-mi spune ca e nemuritoare, ca dainuieste de-a lungul liniei neintrerupte a timpului in planul astral al divinitatii.. ca iarasi te voi acuza de fabulatie \"suficienta\"... vezi tu.. toate aceste povesti care ne-ar putea alina frustrarea propriei mortalitati si conditii umane sunt pur si simplu \"false suficiente\" . da.. putem sa ne impacam cu ele.. putem sa ne cream o intreaga filosofie de viata pornind de la pretuirea vietii si la intelegerea mortii ca atare. putem sa ne intelegem si sa ne extindem drepturile asupra vietii si a mortii... si pt a revenii la tema noastra... mi-as dori ca omul sa poata opta pt moarte, macar in acele cazuri in care sufera de boli cumplite, sau pur si simplu sufera cumplit, fara vreo sansa de alinare... si poate dreptul la moarte ar trebui sa fie chiar mai extins, insa acesta e un bun inceput, dupa parerea mea...

citatul tau imi inspira ideea de destin... ori destinul este ceva prea.. idealist.. prea poetic pentru simpla intrebare : \"ce inseamna dreptul la moarte ? \" .

cu totii suntem pe \"calea aceasta\", iar eu unul nu o sa pretind ca aceasta idee imi da un sentiment de impacare. as prefera sa nu stiu pe ce cale sunt, si sa am credinta imortalitatii... ups.. tocmai am reconstituit mitul lui Dumnezeu... sunt la fel de vinovat precum stramosii mei, care au inventat astfel de \"notiuni captivante\"

pai.. da

unii scriu din plictiseala. altii scriu din teama de a nu fii plictisitori. unii scriu pentru ca au talent, iar altii scriu pentru a demonstra ca au talent. ce au toti in comun ? toti au ecou ! sau doar unii ?... :)

multumesc de comentariu radmilia

tosa claudiu :

uite cum sta treaba \"nenicule\".. ai dreptate ! punct si de la capat. am recitit poezia si trebuie sa recunosc ca iti impartasesc parerea. dupa ultima strofa am cazut in banal si am folosit rime fortate, am rupt ritmul poeziei.. etc..
am senzatia ca cele doua strofe ar merge mult mai bine ca doua poezii separate.

iti multumesc atat pentru apreciere cat si pentru critica. salutari

m-ai gasit Radmilia ! :) Iti multumesc ca m-ai gasit ; si iti multumesc si pentru comentariu..

p.s. sa stii ca daca am stii care-s limitele nestirii deja am stii prea multe... :)

a trecut mult timp de cand am scris acest text si mi-a facut placere sa-l recitesc. Alina, bineinteles ca nu stiu.. si tocmai in acea stare de necunoscut, in care te intrebi ce se va intampla cu tine, tocmai in acea stare de indoiala, tocmai atunci apar primele mituri.

cred ca acesta este un mit, un mit personal, o filosofie organica a conditiei omului in raport cu propria-i mortalitate.

marturisesc un lucru : poezia nu mi-a placut (nu stiu exact de ce.. poate exista o justificare personala independenta de valoarea poeziei) insa finalul.. l-am gustat din plin !

\"între noi aerul devenea carnivor
și totuși puteam să-ți mai fiu... \"

Dupa ce am citit aceste ultime 2 versuri am recitit poezia si am gasit-o mult mai interesanta. acesta este modul in care am simtit eu poezia ta, ioana. marturisesc ca mi se pare interesanta.

p.s. tocmai m-am uitat pe celelalte comentarii si am observat ca si ceilalti comentatori au apreciat finalul. inseamna ca nu sunt numai eu... :)

toate cele bune

iata circuitul mescalinei in poezie !.. :)

imi place.. o poezie derutant de vizuala..

Ma simt putin ipocrit in acest moment. In subsolul acestui text abordez iubirea intr-un mod “brutal” considerand-o doar un mijloc pe care natura il foloseste pentru a asigura perpetuarea speciei. Si, in definitiv, asta este. Intensitatea si complexitatea iubirii nu pot fi contestate, insa nu trebuie sa confundam cauza cu efectul. Efectul este minunat, si luat ca atare este cel mai important lucru din acest univers,- pentru om. Cauza insa este o simpla clauza pe care natura o impune in pactul evolutiei speciei umane. Nu mai exista nimic magic in tot acest mit.. : )
Spuneam ca ma simt ipocrit avand in vedere ca, in acest timp, in care introduc in subsolul acestui text pareri “brutale” legate de iubire, la un alt text personal imi dezvalui o cu totul alta viziune – in care iubirea apare in aura sa romantica si minunata. Este un contrast teribil intre aceste doua texte si imi place sa cred ca exprima aceeasi stare contemplata/ analizata din unghiuri diferite. As fi un ipocrit daca nu as recunoaste ca ma caracterizeaza , in mod firesc, ambele viziuni .

Log, iti multumesc pentru aprecierea ta. Mi-a facut mare placere sa regasesc intr-un comentariu la un text personal declaratia “Filosofarea detasată este prielnică”

Uneori poate fi interesant pentru un poet sau pentru un pseudo-poet, sa se intrebe ce doreste sa exprime, sa transmita, sa dezvaluie intr-o poezie. De multe ori opere reprezentative se comenteaza la modul “Prin aceasta poezie/roman/etc autorul doreste sa transmita, dezvaluie pasiunea sa pentru, etc.”. eu cand scriu nu doresc sa-i tranmit cititorului ci doresc sa imi “dezvalui” in primul rand mie. Foarte rar se intampla ca intentiile autorului sa coinida cu perceptia cititorului. Destul de rar se intampla ca perceptia cititorului sa fie in asentimentul scriitorului, si inca si mai rar, din pacate, cititorul este in stare sa patrunda esenta si mesajul operei comentate. Din fericire, insa, cititorul/comentatorul are un rol valorizator asupra operei studiate. Comentariile includ aspecte semnificative, geniale uneori, la care scriitorul nu s-a gandit nici macar pentru o clipa. Poate ca intelesul pe care il gandeste un autor la un moment dat este infinit mai sarac fata de semnificatiile atasate de posteritate operelor respective. Cum s-ar putea defini, oare, valoarea ? Valoarea unei opere are atat un aspect obiectiv- relevat de calitatea stilistica, intelectuala, varietatea si profunzimea ideilor, talentul narativ al autorului, etc - precum si un aspect profund subiectiv- care duce, uneori, pana la cenzurarea intelectuala, morala, religioasa, etc, a unui stil/ scriitor, pe criterii mai mult sau mai putin juste.
Din punct de vedere subiectiv poti considera orice. Mi-ai semnalat o serie de “detalii ce strica putin \'forma finita\' a poeziei” . Modul in care am inteles eu aceasta poezie ma face sa te contrazic. Acel “s-o crezi” nu este fortat ci completeaza senzatia de joc senzual, de sexualitate ludica, iubirea aceea descompusa in tachinare si dorinta in care importanta este relationarea. Intreaga strofa a treia graviteaza in jurul acestor senzatii si aceasta este interpretarea mea subiectiva de autor.
“ \"În joc, în strop cu strop, din loc- iubirea\" m-a lasat cam in ceata ” – Cosmin

Ei.. ce spuneam mai devreme de cea de-a treia strofa… este vorba de un joc in care iubirea pare sa se fragmenteze in gesturi, priviri, atitudini, expresii, etc. Exista si acea tachinare : “din loc-iubirea” care face jocul mai incitant, iar iubirea mai spontana, nesigura, incitanta…

“ \"Neregăsirii-naripate-n-sărutare…\" strica tot ritmul ” – Cosmin

Nu consider. Depinde si de felul in care citesti si de modul in care percepi sensurile



Imi semnalezi un “surplus de figuri de stil ce ingreuneaza fluiditatea versurilor si descifrarea intelesului poeziei” . Da, cu siguranta ai dreptate. Nu e neaparat o poezie foarte usor de citit si de inteles. Nu asta mi-am propus si nu asta am simtit. Am urmat cursul sentimentelor si trairilor iar fluiditatea versurilor depinde foarte mult de disponibilitatea cititorului si modul sau personala de a percepe semnificatiile si temele acestei poezii.

Este una din poeziile deloc tipice pentru mine- depre iubire- in care am redat dincolo de rigorile de versificatie ceea ce am simtit. Faptul ca am reusit sa dau o forma clasica acestei poezii ma bucura intrucat eu consider ca tema iubirii este cel mai bine abordata in sens clasic- si ma refer strict la poezie.

Dan Mitrut

“{…} te intreb ce cuprinde adevarul din punctul tau de vedere? care e acel adevar simplu pe care il ocolim gandind in exces, impopotonand cuvintele si impaunandu-ne cu sonoritatea lor golita de sens?” -Dan Mitrut
eu incerc sa vad adevarul undeva in absolut, in general valabil, dincolo de noi. Adevarul insa este raportat subiectiv la ficare dintre noi. Ce ar fi adevarul (subiectiv) fara om ? ar mai avea sens o asemena notiune ? ce ar fi omul fara adevar (obiectiv, univeral) ? ar mai avea omul sens ? si revin la intrebarea ta : “ ce e adevarul din punctul meu de vedere ? “. Este adevarul univeral. Sunt acele fapte clare, legi fizice, matematice, forte ce guverneaza Universul, sunt cifre pe care uneori doar le intuim, alteori le cunoastem iar alteori nici macar nu le banuim. Sunt lucruri pe care odata ce nu le cunoastem avem tendinta de a le completa cu mituri si metafore, intrucat ne inspaimanta indiferenta lor vizavi de propriile noastre existente. Din acest punct de vedere, divinitatile par o punte de legatura intre adevarurile noastre subiective, limitate, si adevarurile universale care ne ignora. Din pacate aceasta punte nu ne ajuta decat sa supravietuim deznadejdii, sa ne gasim un sens si o ratiune de a fi.
Daca nu ma insel am scris, si eu, intr-un text, ca omul este centrul universului. Asta inseamna ca toate adevarurile sunt construite pe baza existentei si peceptiei sale. Este o alta viziune asupra adevarului, desi cele doua versiuni nu mi se par antagonice. Adevarul este intotdeauna raportat la ceva, si uneori este bine se intelegem ca adevarurile noastre trebuie sa tinda spre adevarul universal, ci nu sa-l nege !

Paul Bogdan
Iubirea este un domeniu foarte vast. In text am vorbit despre iubirea romantica, erotica, nu despre cea de sange .
“Spui că în momentul dispariției funcției de reproducere iubirea se rezumă la acceptare și compatibilitate. De unde știi?” – Paul Bogdan
Nu stiu. Tu de unde stii ca nu e asa ?  Iubirea exista dincolo de sexualitate, iar experienta personala imi releva ca in cel mai bun caz raman sentimente de acceptare si compatibilitate in urma ei. Prin selectie naturala doua persoana ajung sa se iubeasca, iar asta inseamna ca, dincolo de functia de reproducere, genele celor doua persoane sunt compatibile. Aceasta e viziunea mea.

“Poate iubirea își schimbă sensul, poate nu sărăcește prin lipsa contactului sexual...” Pan
Bineinteles ca isi schimba sensul. Se transforma intr-un non-sens. Iubirea este un fenomen complex ce are un sens natural unic – acela de perpetuare a speciei. Omul, desi a evoluat, se incadreaza in aceeasi stare generala a materiei vii. Este genetic construit spre a iubi. De ce ? Pt a procreea. “Cresteti si va inmultiti !” 

“Poate doar că undeva în ființa umană Credința își are locul ei, tangibil la unii, în stare latentă la alții. La urma urmei este un sentiment, nu o știință exactă. Este necesară Revelația pentru cunoașterea ei iar revelația este infinită sau inexistentă în funcție de starea de acceptanță, de voința individului.” - Pan
din pacate ai dreptate. Credinta isi are locul undeva in fiinta umana. Acceptarea pe care ti-o ofera este, aproape vitala. Iti ofera sensuri acolo unde ratiunea esueaza lamentabil. Cred ca nu exista ateu care sa poata raspunde si argumenta o intrebare simpla : “De ce nu te sinucizi, daca oricum nu ai nici un sens”. Din curiozitate, din lasitate ? Schopenhauer intreba “Ce poti sa mai astepti de la o lume in care aproape toti nu traiesc decat numai din lasitatea de a nu se sinucide ?” marturisesc ca nu stiu sa raspund la aceasta intrebare retorica.

Paul Avem, intr-adevar viziuni diferite, insa iti respect punctul de vedere si apreciez interesul pe care il acorzi textelor mele.

Cu respect
Florin

Paul Bogdan. Eu nu reneg nimic. Ceea ce fac eu se numeste filosofie. Filosofia pune intrebari iar eu am ajuns sa indrept anumite intrebari catre filosofia insasi.

“Nu poți nega ceea ce definește ființa umană, spiritul(raționamentul).” Pan

Eu nu am negat nimic. Unde ne duc aceste rationamente? Multe din ele graviteaza in jurul adevarurilor pe care incearca sa le dezlege. Uneori, insa, nu fac altceva decat sa se eschiveze de la a spune lucrurilor pe nume. Adevarurile sunt cel mai adesea simple, stintifice, sau complexe insa comprehensibile , sunt atat de indiferente fata de noi incat nu putem sa le acceptam in starea lor bruta si le gasim formule din cele mai … fascinante. Exista si filosofi care au rationamente aproape ireprosabile. Chiar si ei se agata, insa, de adevaruri personalizandu-le, metaforizandu-le, etc. Nici nu mi-a trecut prin gand, in momentul in care am scris acest text, ca m-as putea lepada de filosofie, intrucat eu asta fac. Nu neg ceea ce sunt, ceea ce fac, ceea ce gandesc. Insa pot sa meditez asupra a ceea ce sunt…

Ce este acesată afirmație dacă nu un postulat filosofic:
\"Adevarul este un punct de vedere subiectiv, iar eu prefer iluzia obiectivitatii – si asta ca premisa personala.\"- Pan

Te-ai intrebat de ce “iluzia” obiectivitatii ? sau de ce nu am apelat la cuvantul “cred” / “consider” ci la “prefer”. Este o afirmatie mult prea moale, mult prea decenta si particulara pentru a fi un “postulat filosofic”.

Te-ai intrebat de ce : “Filosofia MI SE PARE, uneori, știința jocurilor de cuvinte” ? Exista vreun adevar fundamental, general.. vreun postulat in tot acest text ?



Lucian Muset :

“Frumos la textul ăsta este faptul că îl anulezi, singur, încă de la început. Și să știi că ai dreptate: doar ți se \"pare\" că filosofia ar fi \"știința jocurilor de cuvinte\".”

Lucian, nu-mi anulez singur textul intrucat nu urmaresc nici o concluzie minunata cu el. Nu e o teza sau o teorie fabuloasa ci doar o abordare a unei probleme. Prin acel mi se pare evit sa dau o definitie filosofiei – ceea ce ar fi fost – cred- o greseala.

“În ce privește divinitatea, am sentimentul că a devenit o modă să te iei de piept cu Dumnezeu, să-ți dai păreri atee etc.”

N-am ce face, Lucian. Sunt ateu si crestin in acelasi timp. M-am nascut asa, am trait asa, si ma minunez si eu de cum se pune problema in aceasta chestiune. Eu nu ma “iau de piept cu Dumnezeu” ci doar abordez aceasta tema destul de frecvent. Dupa cum pui tu problema moda pe acest site (si nu numai) ar fi iubirea. Apropo, incearca sa lansezi pe site o poezie cu numele “Iubire” si una cu un titlu obisnuit sau de ce nu, intitulata “Dumnezeu”. Sunt convins ca “Iubirea” va fi de vreo 3 ori mai citita si comentata  Asta se numeste o moda, Lucian.

“e postmodernism și din nefericire e ieftin.” – Lucian

Parerea ta. Eu pot sa intreb doar de ce crezi asta.

Va multumesc pentru comentarii.

versurile sunt construite atat de artificial incat mi-a fost greu sa le citesc fluent. este o poezie naiv construita, cu imagini superficiale si seamana cu un juramant de credinta ratat.

nu exista un ritm descifrabil. exista numeroase nepotriviri precum :
\"imagini cunoscute necunoscute\" . este o poezie total nereusita. incearca sa lasi versurile sa curga natural, sa imprimi o anumita fluenta a ideilor .

ar fi mai bine sa intelegem ca oamenii sunt diferiti si au moduri diferite de a se exprima. uneori si mie imi vine greu sa tolerez anumite moduri de manifestare, insa e important sa respecti diversitatea ideilor si a parerilor. nu-mi plac acei oameni limitati care pun o eticheta negativa oricarui fapt pe care nu-l inteleg sau cu care nu sunt in acord. de aici vine probabil \"dezgust\"-ul meu...

da, poate ca ar fi o discutie interesanta. poate ca unii considera filosofia ca o cale spre adevar. eu unul consider ca un filosof nu ar trebui sa se lanseze in astfel de campanii ridicole. Adevarul este un punct de vedere subiectiv, iar eu prefer iluzia obiectivitatii – si asta ca premisa personala. Ideea acestui text este ca toate polemicile pe care le purtam pe teme abstracte, filosofice, religioase sunt doar o forma de mistificare a simplului adevar pe care pretindem ca-l cautam, si pe care il ocolim cu metafore stralucite.

Diferenta dintre noi nu e ceea ce credem ci felul cum o spunem, originalitatea la care recurgem, capacitatea/vointa de a gandi singuri .

Ideea e ca ne mintim singuri ca nu stim ceea ce stim, pentru a putea gasi un sens existentei noastre spirituale.

Pana la urma “Sensul vieții este o rătăcire a rațiunii in abisul vanității” . asadar filosofia, ca orice alta stiinta abstracta, este atat ratacire cat si vanitate.

iti multumesc pt comentariu adi rosian. ne mai citim

unii oameni traiesc cu impresia ca sunt nebuni. altii traiesc cu impresia ca nu sunt. care din acesti oameni sunt cei mai nebuni ? :)