Apostazie

de fapt am devenit apostatici incet incet, incantam molifte pagane ne indoim de clipa din urma, oblojim maseaua stricata...ceea ce declaram nu coincide cu ceea ce simtim, ne renegam usor, devenim umbre...se apropie invierea si ne bulucim cu o falsa ardoare, unde? Spre noi insine in noi intr-o lume fara moarte.

nu unde, ci înspre ce ne îndreptăm? cam asta ar fi întrebarea, cred. înspre noi înșine cât încă mai e lumină. după aceea...

O poezie care te obliga sa gandesti. La ce? La secera, verde si coasa.
Cel mai mult imi place finalul, chiar daca maseaua de care ne despartim, atunci cand umbra redevine pasare si trupul se dilueaza in umbra, este mai curand sentimentul de relaxare de dupa scoaterea maselii de minte. Se pare ca acolo exista o tara.
As avea o sugestie legata de inceput. Este un pic prea prozaic. Daca as fi tu, as reconsidera mesajul primei
strofe:
într-o zi moartea nu va mai exista
umbrele ne vor ține loc de cimitire
nopțile friguroase se vor schimba în
linii curbe...
atunci, a doua strofa ar deveni:
tramvaiul nu va mai ajunge
niciodată la destinație
alimentând frica pasagerilor
învăluiți în liniștea cețoasă
a orașului
si cu strofa copiilor s-ar produce ceva, ce?
Nu stiu pentru ca nu vreau sa cosesc. Doar sa dorm pe \"verdele ei amintind/de a treia zi după scripturi\"
Imi cer iertare ca-ti spun cu intarziere: La multi ani!

Carmen, mulțumesc pentru sugestii! Totul e relativ - tramvaiul poate sau nu ajunge la destinație, cert e că sentimentul de frică rămâne. De obicei, nu-mi schimb prea des poeziile.
Mulțumesc pentru urare, oricum. Nu trebuie să te scuzi.