De ce țin cu Steaua

Pentru un băiat, mai ales pentru un băiat, modelul de urmat este tata. Nu fac excepție și recunosc că multe dintre convingerile pe care le am i le datorez lui. Încă din copilărie, cînd abia așteptam să se întoarcă de la serviciu și de cele mai multe ori adormeam înainte să ajungă acasă, îi consideram spusele literă de lege. Așa am ajuns cu timpul să colecționez timbre și vederi, să-i citesc pe Marin Sorescu și Ana Blandiana, să ascult Bach și să înțeleg că muzica lui se apropie cel mai mult de dumnezeire. Și să îmi placă fotbalul. Þin minte și acum că una dintre rugăciunile pe care le spuneam seara era „Dă-i Doamne mamei serviciu (întrerupsese pentru creșterea mea) și lui tata concediu”, pentru a petrece cît mai mult timp împreună. Tata Mare nu era mare amator de sport. Mergea totuși pe la meciurile pe care UTA le juca acasă, la Arad, cînd bunicul meu era detașat acolo cu serviciul, ca medic militar. Tata i-a urmat cariera în medicină, dar s-a apropiat mai mult și de fenomenul sportiv, încă din copilărie. Echipa cu care ținea și care era una dintre cele mai bune din acea perioadă, era Carmen, patron fiindu-i Ionel Mociorniță, fiul lui Dumitru Mociorniță, proprietarul unei celebre fabrici de încălțăminte. Carmen s-a luptat chiar cu UTA pentru cîștigarea campionatului din 1947 și a terminat pe locul 2. În vara aceluiași an, echipa s-a desființat și locul ei în campionat a fost luat de ASA, care avea să-și schimbe denumirea succesiv în CSCA, CCA și din decembrie 1961 în Steaua. Avînd în vedere că cei mai importanți jucători de la Carmen au trecut la ASA, tata a devenit suporterul acesteia. Fără să fie un împătimit al stadionului, a trăit febra meciurilor cu Dinamo, reușita turneului în Anglia și meciul naționalei cu Iugoslavia (1-0 la Belgrad) din 1956, cînd CCA a dat 11 jucători (Voinescu, Toma, Apolzan, frații Zavoda, Bone, Onisie, Cacoveanu, Gheorghe Constantin, Tătaru, Alecsandrescu), seria de cupe cîștigate cu Ștefan Covaci pe bancă la sfîrșitul anilor \'60. Am făcut ochi pe echipa din 1975. Aveam 8 ani, discutam la școală și în fața blocului despre fotbal cu băieții, jucam pe aleile dintre blocuri și în curtea școlii, aveam mulți prieteni care țineau și ei cu Steaua. Antrenor era atunci Emerich Jenei, cel care avea să cîștige peste 11 ani Cupa Campionilor. Jucătorii îi știu și acum, mai ales că tata mi-a cumpărat o fotografie cu ei (prima dintr-o colecție). Iordache, Moraru, Anghelini, Sameș, Vigh, Agiu, Smarandache, Tudorel Stoica, Dumitru, Iordănescu, Dumitriu IV, Zahiu, Ion Ion, Troi, Marcel Răducanu, Costică Zamfir, Năstase. N-am jucat niciodată bine. Eram de cele mai multe ori portar, pentru a-i lăsa pe alții să-și etaleze calitățile de dribleuri și golgeteri. Dar cît mai trăiam miuțele acelea în poartă! Cînd jucam la școală, pe un teren incomparabil mai mare decît strada, jucam în apărare și îmi amintesc că îmi scriam cu creta pe șortul negru numărul 2, numărul lui Teo Anghelini, fundașul dreapta de la Steaua, cu care speram în taină să semăn în joc. Vizavi de școală, în același bloc în care locuia unul dintre colegii mei de clasă, stătea Marcel Răducanu. Astăzi pare de necrezut că cel mai bun fotbalist român al vremii locuia într-un apartament de bloc în Balta Albă. Se întîmpla să mai vină pentru un meci „demonstrativ” și mă pot lăuda că am jucat în aceeași echipă cu el. Cu tata am fost pentru prima oară pe un stadion, evident în Ghencea, la un meci Steaua – ASA Tîrgu Mureș. A fost 2-1 pentru Steaua (golul victoriei marcat de Marcel) și eu nu mă mai săturam să privesc gazonul verde, un verde ireal după ce văzusem meciuri doar la televizor. Făceam de fapt, pentru prima oară, legătura dintre iarbă și gazon, despre care credeam pînă atunci că este o suprafață necunoscută, de culoare gri. Se juca atunci în sistemul 4-3-3, într-o formulă ofensivă, cînd încă nu se inventase fotbalul total, iar atacanții erau pur și simplu atacanți. Nu se ajunsese la sumele fabuloase care se învîrt acum în fotbal, iar plăcerea de a juca era parcă mai mare. Am intuit nașterea unei echipe mari a Stelei în vara lui 1983, la Cupa „Steaua”. Revenise ca antrenor Jenei, iar ca jucători de atac fuseseră transferați Lăcătuș și Pițurcă. După 2 ani recîștigau titlul și porneau în campania europeană, sfîrșită atît de frumos. Îmi amintesc cum am pariat calificarea în fiecare tur cu un coleg de facultate, luîndu-i de fiecare dată cîte o bere, inclusiv după finala cîștigată cu Barcelona. Balint, Belodedici, Iovan, Duckadam, Bölöni, Majearu, Rotariu, Hagi, Dan Petrescu, Ilie Dumitrescu, Adrian Ilie, Panduru, Gâlcă, Dorinel Munteanu. O parte din lista de mari jucători care au jucat pentru Steaua. Stilul impus de Steaua în fotbalul românesc a fost bazat pe frumusețea jocului ofensiv, pe un fair-play desăvîrșit, recunoscut și premiat de UEFA în 1986, cît și pe dăruirea totală în teren. Atașamentul față de Steaua s-a consolidat cu trecerea anilor, iar astăzi îmi dau seama că nu aș fi putut ține cu altă echipă. Plăcerea de a vedea un meci cu tata a rămas la fel de mare, mai ales că trăim fiecare partidă cu toată intensitatea. Nu sîntem genul de privitori neimplicați și indiferenți. Punem multă pasiune, suferim și ne bucurăm, sărim în sus la goluri, ne luăm cu mîinile de cap la ratări, contestăm deciziile arbitrilor care ne sînt potrivnice, sîntem 100% implicați. Hai Steaua!