Florin Draghici

Plouă, În ianuarie Cu stropi ce au uitat să ningă Căci lumea nu mai merită Să fie alb Nici măcar pentru o ultimă iarnă A cărei primăvară Deja a uitat să-nverzească Ne-am pierdut În noi

Noaptea, Este prietena mea, cea mai bună… Pentru că ea știe să mă asculte, Fără să-i spun nimic, Ea știe, La fel ca și câinii Care nu latră de nici o culoare Când trec pe lânga casele

Autobuzul opri în stație lăsând împrejur un nor gros de praf stârnit de pe drumul de țară.El coboară și se îndreaptă spre casa bunicilor săi.E cam 1km de mers.A luat vacanță de curând și vrea să

Deschisi mi-s ochii spre jăratec Dar ei pe tine mi te-arată Sclipind sub focul rosiatic Spre mine vii îngândurată. Misterioasă arzi a sufletului meu coajă Din zări ce trec de mii de mile Iar

Ascult cum trece timpul prin maduva padurii Gemând sub gerul ce coboara Si astfel scrie siesi marturii Din suferinta anilor ce-l împovara Durerea face sa ne nastem, Tot ea ne cheama a

O viata si un suflet noi cu toti avem În aceasta lume ce pare-a fi a noastr Nici o idee n-avem însa cum o trecem Nainte de-a ne pierde-n zarea-albastra Carcase goale de iluzii ce-au

Se sparge aerul din jur cazând însusi în sine Si cosmosul de-un astru se mai tine Un ultim martor obosit a tot ce-a fost odata Când infinitul fu copil cu soarta-i minunata Când cântece de

Sunt mii de gânduri ce se contrazic Si-mi bântuie-n nestire mintea Eu cred că totusi sunt prea mic Să mă înfrunte astfel realitatea. Mi-e dor copil să fiu din nou Si lumea să-mi fie aievea-n

E iarăsi toamnă pe la noi Vântul culege frunzele pe deal Satul se-agită ca un roi Si soarele-i monumental Sclipiri de raze-n rosu aprins, În galben auriu de falnici arbori Surâd naturii,

Si când sufletu-mi răsună De dorul stins ce se-nfirifpă Prin vesnicia dintr-o clipă Ce visele mi le adună Si când mintea-mi zboară lin În împletite gânduri rasfirate Spre ceruri încă