de la anarhism, via postmodernism, la pornografie

1. da, malatesta ocnas, dar kropotkin print, iar tolstoi, la care faci trimitere, crestin si bun scriitor. bakunin din pacate a scris foarte putin, fiind revolutionar prin convingere
2. tu stii bine ca wittgenstein acolo nu e recurs la realitate, ci foloseste argumentele lui din tractus, in favoarea multiplului, spre deosebire de paradigma platoniciana dominanta pana atunci. acolo doream un argument ptr multiplicitate, negasind altul mai bune am facut trimitere.
3. fracturismul eu cred ca are justificare, dar nu in plan estetic sau artistic in genere, ci in unul social, ceea nu inseamna ca e mai putin decat alte curente care isi extrag din social radacinile si o fac bine.
4. cu privire la duomiisti subscriu, insa realitatea nu bate critica si daca se vb in prostie de ei e posibil sa se structureze si ca un curent. in orice caz, asta nu ar strica deloc, cred, mai ales ca printre ei sunt poeti extrem de valorosi deja.
5. ma bucur ca nu ai achiesat parerilor mele ci ai exprimat la randul tau un punct de vedere, pertinent, astfel incat sa pot prelucra mai coerent textul. si mai ales ma bucur ca te-ai si explicitat ca pozitie adoptata.

am sarit peste prima parte ca nu am inteles nimic la ora asta. apoi urmeaza niste idei despre fracturism si pornografie cu care, in mare, sunt de acord.

Ma leg de afirmatia asta: \'Consider postmodernul ca etapă în care dacă nu se ajunge, trebuie depășită pentru a putea emite pretenția de a te numi scriitor\'.
Din cate stiu eu postmodernismul inseama postindustrialism, ceea ce nu prea e cazul in Romania. poate ca un termen mai bun ar fi cel intalnit la tine de postedecembrism. avem mult de recuperat pana sa ne aliniem atat de controversatului si greu de definit curent al postmodernismului. Eu cred ca pana si manifesatrile lui din Franta, Sua sunt atat de diferite, manifestarile acestui curent sunt atat de diverse, relative si ambigue ca valori.

In acelasi timp ma amuza eticheta de pornografie pusa de critici unui intreg curent, de fapt fals curent literar. Or fi precum criticii adusi la Agigea care si la Eminescu au analizat simboliurile falice (nu ca n-ar fi fost amuzant sa auzi numele poetului langa penis).

Poate e prea devreme sa ne pronuntam. Si poate ca e interesant sa asisti la evolutia scrierilor literare din aceasta perioada.

Mi-am spus si eu o parere, poate redundanta :).

Florin, exista un fel de anarhism care nu este postmodern deoarece se intemeiaza pe ceea ce poate un om sa gandeasca si sa actioneze si cultiva in esenta principiul proprietatii private, schimburile libere intre oameni, si, pe cat posibil, nonviolenta. Nu vei gasi foarte multe informatii despre aceasta gandire, insa exista cateva cuvinte cheie: scoala austriaca, Ludwig von Mises, Murray Rothbard, libertarianism, anarho-capitalism, wwww.misesromania.org Pentru ca acest fel de gandire s-a dezvoltat cel mai mult incepand de la Adam Smith si David Hume, acest \'arhe\' a inceput sa fie definit in contextul libertatilor existente in spatiul anglosaxon. Cred ca diferenta intre curentele anarhiste se poate face pe cateva linii de forta: principiul antropic, accident si substanta, cultura si natura, minte si corp etc.

dana
posindustrialismul este o caracteristica a postmodernismului, dar in contextul de fata, criteriul de sinonimie nu ajuta prea mult concluziei mele, nu in sensul evaziunii, ci al imposibilitatii unui sitem referential comun de judecata. cel mult tradus printr/o epoca a informatiei, a satului global la mcluhan la care am facut ceva trimeteri spre finalul textului.

mihai
bucuros de trecere si de clarificari. dar nu ma interesa aici o expunere exhausiva a anarhismului, cu atat mai putin in sens politic. ar fi trebuit sa vb de chomsky, de statul minimal la nozick etc. chestii recente. despre libertarianism si anarho/capitalism sau anarho/sindicalism sau eco/anarhism (si mai interesant, cauta despre muray boockin) stiu. despre smith cred ca e depasit cu avutia natiunilor de pe la 1770 si ceva parca (anarhistii medii erau mai degraba fani proudhom stiam eu). multumesc ptr site. numele acelea nu imi sunt cunoscute. multam si ptr criteriile de clasificare. nu le stiam si cand a trebuit sa construiesc odata o clasificare am intampinat serioase probleme folosind clasicul dreapta/stanga sau transversalitatea si criteriile lui rocaan.

postmodernismul este un fel de noutate. nu ar trebui sa fie asa de repede condamnat, dar eu, prin noutate, inteleg un fel de sarbatoare. adica omul munceste sase zile din sapte, si in a saptea se bucura. si daca in aceste sase zile nu este deloc preocupat sa joace dupa reguli pana i se rup pantofii, cum ar putea, in ce-a de-a saptea zi, sa aiba viziunea unui nou tip de incaltari?

Tu vorbesti aici de o oarecare ordine (anarhism->postmodernism-> fracturism) care in literatura noastra nu cred ca a existat vreodata. Sau se poate vorbi de anarhism la romani inainte de postmodernism?(Daca da atunci mea culpa si traiasca ignoranta). In poezie anarhismul a avut o anume explozie in generatia beat dar asta e o alta mancare de peste. (in esenta erau anarhici, dar si nihilisi- Burroughs) si pana la urma beat a fost pentru hippioti ceea ce e la noi fracturismul pentru generatia 2000. Fracturismul din cate tin eu minte isi propunea un singurt lucru si anume sa respinga toate etichetele, asadar facea intr-un fel ciudat ceea ce a facut generatia beat dincolo de ocean. DAr de aici la pornografie, e cale lunga. Despre utilitarism numai de bine dar cu un singur poet nu se face un curent. Enfin, imi doresc sa vad preocuparea aceasta de a sintetiza curente , idei, clasificari etc manifestata la nivel de scriitura concreta nu la nivel de eseuri, pseudo critica si altele... Cred ca stii la ce ma refer.

despre 2000sti/fracturisti si alte generatii literare romanesti. De la Radu Voinescu citire:
<<

În chestiunea unei noi generații literare

Suntem siguri că avem de-aface cu o generație literară abia atunci când survine contestarea.

În numărul 40 (10-16 februarie 2003) al suplimentului săptămânal Ziua literară, Marin Mincu adresează întrcbarea dacă se poate vorbi cât de cât argumentat despre o posibilă nouă generație literară. Trimiterea explicită se face către grupul care s-a reunit în Cenaclul „Euridice”, pe care-l păstorește criticul, grup care a preluat și membrii care au făcut parte din cenaclul condus de Marius Ianuș. Textul publicat conține și necesarele dubii care să stimuleze dorința efectivă de a elucida obstinația discutării în termeni generaționiști despre ultimele patru decenii din literatura română. Se reînvie, altfel spus, o controversă mai veche legată de această periodizare a istoriei literare care are drept consecință, logic, o anumită clasificare a autorilor.
Pentru a contura un răspuns cât de cât aplicat este necesar să clarificăm mai întâi ce înseamnă generație. O bună introducere în concept poate fi găsită la Paul Ricoeur, în primul volum din Temps et récit (Éditions du Seuil, 1983). Efortul reflexiv al lui Ricoeur, întemeiat în principiu pe contribuțiile lui Kant, Dilthey, Max Weber, Karl Mannheim și mai ales Alfred Schutz (Die sinnhafte Aufbau der sozialen Welt, 1935), merge în direcția unei definiri generale a ideii de generație și de succesiune a generațiilor. Voi reține, pentru uzul discuției care urmează, doar câteva noțiuni din teoria gânditorului francez: vârstă biologică, experiență, orientare, ideal, tipicitate. Util mi se pare, de asemenea, conceptul durativ, care este fundamentat de Schutz și desemnează coexistența straturilor de vârstă. Nu voi prelua decât cu un sens foarte restrâns și relativ, printre altele, noțiunea de anonimat, care se referă la topirea indivizilor într-o rețea comună, având caracteristici determinate atât de statutul de contemporaneitate cât și de asumarea unui ideal tipic, cum se va vedea mai departe. Atrag atenția că Paul Ricoeur configurează un concept valabil pentru sociologie și istorie în general, definiția de mai jos fiind o adaptare a teoriei sale.
O generație literară (artistică, în genere) reprezintă o rețea de persoane care se situează în interiorul aceleiași vârste biologice, împărtășesc același ideal estetic atașat unei experiențe care este în linii mari comună sau presupusă ca fiind comună, practică aceeași orientare în viața literară și se delimitează, programatic sau numai în virtutea impulsului către originalitate, de predecesori ca și de succesori. Toate acestea constituie coordonatele unei tipicități a generației. Am vorbit despre o experiență „presupusă” a fi comună întrucât într-o generație literară își fac loc și indivizi care se atașează din mimetism sau din oportunism.
S-a luat obiceiul de a asocia succesiunea generațiilor în literatura română cu un criteriu cronologic. Inițiativa îi aparține, s-ar părea, lui Laurențiu Ulici, care, de fapt, le numea „promoții”, singurul volum apărut din Literatura română contemporană fiind consacrat „promoției ’70”. Este vorba de considerarea unui interval de zece ani pentru a delimita o generație de alta. S-a vorbit de generația ’60, s-a apreciat apoi că au urmat, logic, generația ’70, ’80, ’90. Au existat precedente în generația ’27 (în fapt, generația anilor ’30), numită uneori – impropriu, pentru că este limitativ – „a kriterioniștilor”, și în „generația războiului”, aceasta manifestându-se ca fenomen preeminent aproximativ pe intervalul unui lustru (ca, de altfel, și generația ’60).
Cum fondul social-politic a avut o importanță covârșitoare în configurarea acestor generații, zece ani au fost, nu întâmplător, intervalul temporal care a putut funcționa drept criteriu. În mod particular, anumite ritmuri ale istoriei noastre din ultima jumătate de secol au îmbrățișat intervale de zece ani. Să recapitulăm foarte succint, contând pe completarea de către cititor a datelor pe care nevoia de a nu încărca discursul cu paranteze excesive nu-mi îngăduie să le detaliez!
Generația ’60 constituia resurecția literaturii subordonate criteriului estetic după anii de proletcultism (în interiorul cărora s-a putut vorbi, urmând expresia lui Marin Preda, de un „obsedant deceniu”), și anume după momentul ’64, corespunzător eliberării deținuților politici și mai ales după relativa libertate îngăduită de tezele Congresului al IX-lea al Partidului Comunist Român, din iulie 1965. Era, cu alte cuvinte, întoarcerea la literatura fără sarcină ideologică. Dar semnele dezghețului se arătaseră după moartea lui Stalin, întâmplată în 1953 și, mai pregant, după 1958, o dată cu retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul României. Să se observe intervalul 1954-1964 (efectele dispariției de pe scena istoriei a dictatorului sovietic devenind vizibile efectiv cu o oarecare întârziere față de data morții) și intervalul 1958-1968, ultimul an fiind acela al evenimentelor din Cehoslovacia și al iminentei invazii a Armatei Roșii pe teritoriul României, moment în care Nicolae Ceaușescu determină o solidarizare a întregului popor – inclusiv scriitori și artiști –, în jurul personalității sale și a partidului unic.
Generația ’70 continua opera șaizecistă, începând un proces de rezistență la comandamentele oficiale, în condițiile în care Plenara Comitetului Central al P.C.R, din iulie 1971, restrângea libertatea de creație, obligând scriitorii și artiștii să se conformeze obiectivelor propagandei partidului, Și tot generația ’70 realiza, într-un fel, racordul efectiv cu literatura dc dinainte de război, după ce ea fusese redescoperită de șaizeciști. Anul 1980 nu este unul marcat de un eveniment major (dar în decembrie 1979 avusese loc Congresul al XII-lea, care, prin tezele referitoare la continuarea „operei de făurire a omului nou al societății socialiste multilateral dezvoltate” și sublinierea importanței pentru partidul comunist al rolului „codului principiilor și normelor vieții și muncii comuniștilor, ale eticii și echității socialiste”, ale cărui prevederi deveniseră, după adoptarea la Congresul al XI-lea, în 1975, un fel de table ale legii valabile pentru întreaga societate), în schimb este anul când în societatea românească se aglutinează din ce în ce mai ferm conștiința faptului că regimul Ceaușescu este unul care nu mai are aproape nimic comun cu realitatea României și cu satisfacerea nevoilor tuturor „oamenilor muncii”, în conformitate cu idealul comunist. Este, totodată, anul în care liderii occidentali încep să manifeste rezerve față de politica de la București și când debutează procesul de izolare a României pe plan internațional, rămânând în principiu, numai legăturile cu țările lumii a treia. Pe acest fond, apare generația ’80, care venea cu stindardul postmodernismului și, în subsidiar, cu al textualismului. Pare bizar acest postmodernism – Alexandru Mușina are dreptate în intervențiile exprimate în revista Vatra pe parcursul anului 2002 – într-o țară care nu izbutise să asimileze și să consume, din punctul de vedere al dezvoltării economice și sociale, nici modernitatea, dar aici s-ar deschide o altă discuție. De fapt, la un moment dat, ideologemele acestea – postmodernism vs textualism – s-au aflat cumva în cumpănă, pentru ca ulterior să se acorde întâietate postmodernismului, mai cuprinzător și mai bine înscris în evoluția denominativă a curentelor.
Alexandrinismul optzeciștilor a fost luat și ca o reacție la atmosfera politizată și la imperativele ideologice ale deceniului. Nu discutăm în acest cadru cât e adevârat și cât nu în această privință. Generația ’90 s-a manifestat după momentul răsturnării regimului comunist. Ea venea cu un soi de neoavangardism întârziat, cu o detabuizare a limbajului, cu o propunere de discurs angajat pe direcția contestării și denunțării vulgarității contextului social, denunțare care se făcea folosind chiar codurile și limbajul acestei vulgarități. Din păcate, pe fondul entuziasmului față de un capitalism mitizat, privit mesianic, misterios și aducător de bunăstare pentru toți (în fond, o reconvertire a mitului comunist de către mentalul românilor în perioada de confuzie post-decembristă), generația ’90 a ratat includerea politicului în literatură. Ceea ce ar fi însemnat sensibilitatea la temele venind dinspre zona respectivă și nu angajarea, deși, în treacăt fie spus, unii scriitori au servit politica de partid în chip de salariați ai unor oficioase sau ai unor mari cotidiane cu orientari fățișe; angajarea lor nu le-a afectat scrisul, din fericire, dar a influențat reorganizarea vieții literare pe grupuri și grupuscule și a contribuit la admiterea sau respingerea unor condeie în paginile unor reviste literare sau suplimente culturale, la configurația listelor premiilor literare ș.a.m.d.; din această perspectivă, cazul scriitorilor care colaboraseră cu regimul comunist este unul separat. Revenind la nouăzeciști – dar observația e valabilă pentru toți scriitorii care au fost încadrați în rețelele generaționiste ale șaptezecismului sau optzecismului, ceea ce nu s-a întâmplat și cu șaizeciștii sau cu promoția ’50 (aceasta din urmă necesită o abordare aparte și nu face obiectul rândurilor de față – ei au ignorat astfel ceea ce s-ar fi dovedit una dintre cele mai rodnice și mai autentice surse pentru creația ultimilor treisprezece ani.
Se neagă criteriul generaționist pe cel puțin două considerente. Primul ar fi acela că nu este aplicabil nici unei alte literaturi. Aceasta nu are relevanță câtă vreme noi – sau cei mai mulți dintre noi, oricum – nu cunoaștem ce s-a întâmplat în literaturile țărilor din fostul bloc comunist cu care, cel puțin ipotetic, am putea să ne comparăm. Și, în plus, dacă el se poate dovedi aici un criteriu valabil, operațional, nu văd de ce ne-am feri să-l utilizăm. Pentru că, întâi de toate, exprimă o posibilitate operațională, satisface o comoditate a gândirii (nimic peiorativ, orice operațiune de formalizare este una care urmărește comoditatea gândirii, facilitarea raționamentelor). Depășind cadrul politic determinat al țărilor din est, se poate constata că numai ignoranța duce la contestarea criteriului generaționist. Ceea ce urmează nu e un argumcnt sofistic de tipul ad autoritatem, utilizarea acestui criteriu este o practică pe care e de presupus că mai degrabă istoricii și criticii noștri literari și-au însușit-o, după obicei, de la școlile occidentale. Astfel, cine consultă O istorie vle a literaturii franceze de azi, cartea lui Pierre de Boisdeffre, care a influențat oarecum critica literară a anilor ’70 la noi (fiind tradusă în românește în 1972), adică și pe Laurențiu Ulici, dă peste criteriul generaționist. Mai înainte, Albert Thibaudet, care se preocupase de ideea de generație în Reflecții despre literatură (1930) introduce, în Istoria llteraturii franceze de la 1789 până în zilele noastre (1936) un element esențial în definirea unei generații formulând enunțul „generația care avea douăzcci de ani în 1789”, și continuând aplicarea la anii 1820, 1850, 1885, 1914. Cea mai mare parte a șaizeciștilor noștri și a celor din generațiile care le-au urmat aveau douăzeci de ani (mai exact, aveau vârste cuprinse între douăzeci și treizeci de ani) în perioada debutului în scena literară. E în acest argument, să recunoaștem, și un mic truism, aceasta – intervalul de la douăzeci la treizeci de ani – fiind perioada când se debutează de obicei. Și, natural, este perioada când se poate vedea ce aduce nou cu ea o generație care apare, cum se înscrie ea în ceea ce se numește Zeitgeist, spiritul timpului. La noi, motivele lui Thibaudet și ale lui Pierre de Boisdeffre au fost inteligent și aplicat dezbătute de Radu G. Țeposu în Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă, carte apărută în 1993, anterior cu doi ani celei a lui Laurențiu Ulici, dar se cuvine spus că „Introducerea” cărții lui Ulici data din 1985 și presupun că atribuirea acestuia din urmă a preocupărilor generaționiste se datorează intervențiilor în presa literară ca și fenomenului pe care Thibaudet îl numește „critică vorbită” (cei interesați ar putea să deruleze o investigație anume cu privire la acest subiect). Radu G. Țeposu face trimitere și la alte nume de autoritate în critica apuseană care au uzat de criteriul generaționist într-o elegant disimulată paradă polemică, ideea nefiind agreată unanim mci atunci cum nu este nici acum. Astfel, sunt pomeniți Wilhelm Pinder, Julius Petersen, Gaëtan Picon. În fialul acestei liste de nume revine în România evocând tabloul pe care Al. Piru îl face în Discursul critic (1987) generațiilor literare autohtone. Cum se vede, obiecțiile care vin dinspre această parte la ideea de taxonomie sunt perfect neîntemeiate.
Al doilea motiv este mult mai serios și are în vedere coexistența generațiilor literare – conceptul durativ al lui Schutz – și mai ales perioada lor de fertilitate artistică, fertilitate care nu mai este una încadrabilă duratei de zece ani. Cu alte cuvinte, o generație nu moare o dată cu aparția uneia noi. Nu se întâmplă asta nici în viață, unde avem, simultan pe același palier istoric – cum atrage atenția Alfred Schutz, pe care-l creditează la maximum Paul Ricoeur –, predecesori, contemporani și succesori. Marin Mincu avansa ipoteza că generația Nichita Stănescu (substitut prin sinecdocă pentru generația ’60) și-a epuizat resursele creative în 33 de ani.
Nu mi se pare că simultaneitatea, conceptul durativ, ar afecta funcționalitatea conceptului de generație literară, așa cum s-a configurat el în critica românească a ultimelor decenii, cu condiția să admitem ca implicită această coexistență despre care vorbeam mai sus. Karl Mannheim (și el asumat de Paul Ricoeur) vorbea în articolul din 1928 Das Problem der Generationen despre noțiunea de Ungleichzeitigkeit des Gleichzeitigkeit, nesimultaneitatea simultaneității. La fel, nu este lămuritor din această perspectivă faptul că la cenaclul „Euridice” unii dintre scriitorii din generația ’80 nu au audiență. O trăsătură esențială a unei generații literare este aceea că ea neagă tot ce este legat de generația dinaintea ei. Este o luptă pentru primul plan al vieții literare în această atitudine (sunt de amintit și textele programatice ale optzeciștilor de la începuturile lor, ca și cele ale nouăzeciștilor, negând vehement literatura dinainte). Dar este, de asemenea, reflexul unei tociri a clișeelor pe care fiecare generație le cultivă, legată, desigur, de inflația acestora.
Atât cât am putut urmări, cenacliștii de la „Euridice” au respins mai degrabă optzecismul ca stil, ca tipar, dar unii optzeciști au fost receptați cu oarecare empatie. Este cazul lui Ion Stratan, de exemplu, care scrie într-un stil și o tehnică mai apropiate de ale lor. Prin Ion Stratan, care a depășit matricea optzecistă, îi am în vedere pe toți acei scriitori ai generației care s-au îndepărtat de canoanele ei. Și, se știe, canoanele postmodernismului românesc s-au dovedit foarte stricte, membrii generației comportându-se în această privință într-o manieră apropiată celei a suprarealiștilor grupați în jurul lui Andre Breton, vigilenți, adică, în privința purității discursului. Ion Stratan, George Vulturescu, Mircea Cărtărescu, Petru Cimpoieșu sunt dintre aceia care au fâcut efortul de a lua literatura pe cont propriu la un moment dat, degajându-se de cadrul stilistic pe care generația l-a constituit și care i-a adus succesul.
Principalele cauze ale decăderii unei generații, ale pierderii ei de statut și de audiență sunt, în principal, următoarele: diminuarea capacități creative care survine pe măsura creșterii vârstei biologice; rămânerea într-un proiect care este cel al generației ca entitate; asumarea -inconștientă sau din calcul, unii scriitori pătrunzând în literatură numai datorită prezenței în grup – a unui „anonimat”, adică a unei prea mari identificări cu acesta aproape până la anularea personalității scriitorului ca individualitate creatoare; suprasaturarea pieței ideilor literare cu principiile și tehnicile devenite fetișuri. Cu cât o generație literară are un program mai deviat de la fluxul natural, ca să spunem așa, al dinamicii literare, mizând excesiv pe experiment și pe epurarea de real, cu atât șansele de a fi contestată mai curând sunt mai mari, cu atât vehemența acestei contestări este mai acerbă cu atât, deci, timpul ei istoric este mai redus. Cu cât o generație are mai puțini „dizidenți” sau „dezertori” (scriitori care iau pe cont propriu literatura, nemaiținând cont decât într-o mică măsură sau deloc de programul cu care generația și-a făcut loc în arenă) cu atât ea e mai expusă negării în bloc și „morții” timpurii. Pentru că apare și presiunea generației succesoare, ce nu se sinchisește de cele mai multe ori nici de faptul că și-a făcut ucenicia literară tocmai la maeștrii de până mai ieri, nici că ea apare, ca din capul lui Zeus, tocmai din precedenta. Caz tipic de revoltă împotriva tatălui. Paricidul se practică și în lumea literară de azi ca și în ceata primitivă analizată de Freud în Totem și tabu.
Am repus în discuție argumente în favoarea conceptului de generație și pentru justificarea periodizării ei așa cum sunt acestea acceptate de către o parte din critica românească. Nu văd, însă, repet, în acest concept, decât unul operațional, un item formal, util în analiza unora dintre faptele literare, prea puțin folositor în privința altora. Un construct teoretic având un grad oarecare de
corespondență cu realitatea socio-literară. El explică poate bine o parte din dinamica vieții literare dar nu mai are aceeași aplicabilitate când e vorba de analiza operelor în sincronie, de pildă (non-simultaneitatea simultaneității). Dacă luăm doi-trei ani editoriali din intervalul 1991-2000 ca eșantion de analiză, vom constata că au putut apărea cărți semnate de ȘtefanAug. Doinaș, Nicolae Balotă sau Comel Regman, Constantin Nisipeanu, reprezentanți ai suprarealismului, de Ana Blandiana, Florența Albu, Constanța Buzea, Adrian Păunescu, Ilie Constantin, Nicolae Breban, Fănuș Neagu, care fac parte din generația \'60, de Alexandru George, Mircea-Horia Simionescu, Costache Olăreanu, membri ai așa-numitei „Școli de la Târgoviște”, care a debutat o dată cu generația \'70, cărți de Nicolae Prelipceanu, lon Pop, Eugen Uricaru, Ileana Mălăncioiu, Carolina Ilica – ei făcând parte propriu-zis din ceea ce am numit generația \'70, de Dumitru Țepeneag, reprezentant al „onirismului”, manifestat tot în deceniul al optulea, de Gheorghe Crăciun, care e un optzecist pur, de Daniel Pișcu, Simona Popescu (optzecistă de prima linie ca orientare, deși mai tânără decât vârsta lor biologică), de Mircea Cărtărescu, de Gheorghe lova, care și-a asumat aproape existențial textualismul, de Saviana Stănescu, Rodica Draghincescu, Horia Gârbea, nouăzeciști cu patalama.
Lucrurile se complică dacă luăm în calcul, fie și numai fugitiv, cărțile unor Marin Mincu, promotorul unui autenticism al scriiturii care poate fi în sine un curent, după ce cândva contaminase optezeciștii de textualism, Dan Stanca, fantast mistic și revoltat, Ruxandra Cesereanu, barochizantă cu particulare accente vitaliste, Șerban Foarță, unul dintre cei mai rafinați artizani ai versului din literatura română, George Cușnarencu, brusc și inteligent revenit la narațiunea cu trăsături realiste, Nora luga, realizând în Săpunul lui Leopold Bloom un roman postmodem, deși ea aparține generației \'70, Nicolae Țone, care încearcă să se atașeze la firul avangardei, Angela Marinescu, o poetă de inspirație neo-expresionistă, Floarea Țuțuianu, care practică un erotism livresc, îmbibat de simboluri și care scrie mai curând ca poetesele literaturii franceze contemporane, Alexandru Ecovoiu, care scrie cu gândul la teme ce n-au fost niciodată atacate în literatura noastră și așa mai departe. Nici nu am făcut apel la vreunul dintre numele recuperate, la „promoția reformată”, cum o numea Laurențiu Ulici, urmând să-i dedice un volum din cele cinci ale proiectatei sale Istorii sau la vreunul dintre manuscrisele care nu au putut să vadă lumina tiparului în regimul comunist și au apărut abia în deceniul al zecelea.
Pentru ca lucrurile să se complice și mai tare, sunt scriitori a căror vârstă biologică i-ar plasa într-una dintre generațiile amintite, dar care fie aderă la altele, precum Simona Popescu, deja amintită, sau Octavian Soviany, care face un postmodemism de un mișcător umanism pe partitura generației lui Dimov, fie își văd de un drum al lor, cum face Simona-Grazia Dima. Sau nu sunt luați în calcul pentru că nu fac parte din „mișcare”, cum este Claudiu Soare, un nouăzecist neînregimentat, cum este și Emilian-Galaicu Păun, cum sunt și Dan-Mircea Cipariu, Adrian Lesenciuc, Diana Manole, Nina Vasile, Marian Oprea, Anatoli S. Ciucurovschi.
Istoriile literare țin cont de criteriul generaționist în măsura în care el apare ca relevant istoricului. Ordonarea scriitorilor, operelor, curentelor se poate face după diferite alte criterii: origine, an de debut, grupare înjurul vreunei reviste, anumite trăsături dominante ale stilului, după genul literar în care autorii s-au ilustrat și câte și mai câte.
Revenind la întrebarea inițială, și anume în ce măsură care bate la porțile afirmării (citește: tinde să disloce măcar generația anterioară, deși pe nouăzeciști nu prea-i văd încă într-o situație de dislocat, vreau să spun că nu și-au edificat poziții importante din care să controleze administrativ o parte a sistemului, cu toate că au depus eforturi masive în acest sens, mergând uneori pe căi nu tocmai ortodoxe, în plus, douămiiștii, cu prea puține excepții, cântă în bună măsură cam pe același diapazon literar cu ei), cred că ea vine dintr-un punct de vedere prea timpuriu, dintr-un altul tocmai la timp. Deocamdată, ei constituie un grup, sau o gupare dacă e mai adecvat termenul la fenomenul de sociologie literară pe care-l constituie acest cenaclu. Asta erau și cei de la „Cenaclul de luni” al lui Nicolae Manolescu și de la „Junimea” lui Ovid. S. Crohmălniceanu înainte de a deveni „Generația ’80”. Sunt încă prea tineri pentru a avea o relație „stabilă” cu literatura; cam toți abia au trecut de douăzci de ani; îndeplinind însă condiția lui Albert Thibaudet. Trebuie să le apară cărțile în număr mai mare, depășind uneori neconvingătoarele debuturi, trebuie să publice mult în reviste, trebuie să se vadă ce pot și ce vor. Găsesc, de aceea, din cale-afară de deplasate laudele ditirambice care li se aduc deocamdată, cu toate că încerc adesea un sentiment de simpatie față de mandarinismul lor manifestat uneori în dezbaterile de cenaclu. Mă gândesc la un soi de artă a disimulării opiniei despre un autor exprimată printr-un joc de contradicții între afirmațiile pozitive, aparent binevoitoare, ale discursului de început și negarea sistematică, în partea a doua, tocmai a calităților pe care s-au prefăcut a le elogia. Cei mai mulți vorbesc frumos, probează o elasticitate remarcabilă a exprimării opiniilor, adică un pic de ipocrizie polisată când nu sunt – alteori, unii – de-a dreptul lipsiți de subtilitate și destul de limitați în gustul pe care-l afișează.
Toate acestea mă duc cu gândul la saloanele franțuzești ale secolului al XVIII-lea și poate că e de văzut partea bună a acestei „școli”, în sensul că ar putea contura un tip de discurs ce ar aduce un exercițiu de eleganță în lumea noastră literară, dar nu e de ignorat partea negativă, adică forjarea unui jargon și a unui gen de comportament și de limbaj care ar abdica de la practica adevărului. Dar, la urma-urmei, practica adevărului este apanajul și cheia de boltă a criticii, ei sunt sau vor deveni literați, condiție din care nu trebuie să spună decât, vorba lui Platon, „minciuni frumoase”.
Scrisul lor e încă departe de talentul pe care doar li-l ghicim. Citindu-le textele, se vede că încă nu întrunesc condițiile enunțate mai sus ca reprezentând elemente ale definiției unei generații literare.Vreau să spun că nu regăsesc propuneri limpezi de schimbare a paradigmei literare, nu văd decât tatonări pe o linie sau alta, decât eclectism și o cultură literară mai rău decât precară. De asemenea, lecturile la care am luat parte până acum și comentariile care le-au urmat îmi arată că nici ei înșiși nu sunt mulțumiți de ceea ce chiar o parte dintre membrii grupului sau dintre virtualii membri produce. 0 generație literară are, ar trebui să aibă, extensie la scara întregii țări. Va mai dura până când să se cunoască, să se recunoască, să se apropie, să comunice, dacă va fi să fie, să capete un stil, un ton distinct, să fie acceptați. E un lucru capital în sensul coagulării unui spirit la nivel național acela că la „Euridice” au început să fie invitați și din alte orașe decât Bucureștiul tineri care încep să se afirme ca scriitori.
Nu e mai puțin important succesul la critică. Se vor ivi probabil și câțiva critici din generațiile anterioare care să facă acea critică de susținere de care grupul de azi are nevoie pentru a se impune în conștiința colectivă. Aceștia au, la rândul lor, interesul să-și satisfacă orgoliul, dar și necesitatea care derivă direct din condiția acestei profesii, de a participa la nășirea unei noi generații. În această privință, judecând după ce citesc în momentul de față prin gazete, bastionul acesta pare cucerit. Dacă de pildă, Bogdan-Alexandru Stănescu îl analizează pe Marius lanuș într-o cronică din „Luceafarul” folosind nejustificat decât de reverența pe care vrea să o facă grupului termenul „fracturism” pentru o scriitură care nu are nevoie de acest concept aplicabil doar în cadrul conexiunii universale în ceea ce o privește, s-ar zice că diligențele propagandistice și zgomotul mediatic – importante în strategia de impunere – au avut ecou. „Fracturism” mi se pare, până una-alta, un termen inventat mai degrabă din nevoia de a atașa o etichetă acestei mișcări decât dintr-o necesitate estetică intrinsecă, bine justificată teoretic. Vorbesc despre texte efectiv și nu despre manifestele și manifestările grupului. Altminteri, găsesc admirabilă voința aceasta de a crea la nivel teminologic și de a iniția un curent pentru a scoate literatura actuală din România dintr-un oarecare conformism care nu-i face bine și cred, de aceea, că e timpul ca ei să dea cu adevărat consistență conceptului. Nu chiar în treacăt fie zis, ar fi prima oară după foarte mulți ani când nu ne-am mai sincroniza după ureche la modele literare din alte părți și am lua în propriile mâini destinul literar. În cronica la care mă refer, Bogdan-Alexandru Stănescu, înainte de a face suspecta reverență, denunță și el, de această dată în mod cât se poate de onest și de obiectiv, lipsa de articulare teoretică fermă a fracturismului, ceea ce e contradictoriu cu linia articolului. Probabil că vom ști că scriitorii care încearcă azi să se afirme au devenit o generație în înțelesul definiției de mai înainte când, după un număr apreciabil de producții literare, după un interval rezonabil de timp, la un cenaclu va citi unul dintre ei sau mai mulți și se va ridica un tinerel care va spune că literatura pe care tocmai a auzit-o i se pare îngrozitor de fanată.
Premisele ar putea fi deja detectate. Ei tind să se afunde într-o nișă a literaturii, urmându-i pe optzeciști și pe nouăzeciști fără a părea că iau în seamă faptul că tendința perioadei pe care o traversăm este una a reîntoarcerii la fascinația povestirii. S-ar putea să reușească prin rămânerea în această linie, pe care o vor șlefui în felul lor. Dar dacă nu va fi așa?
Și mă tem că nu va fi. Pentru că există un termen al ecuației despre care nu am vorbit până acum. Publicul. Câți mai caută cărțile optzeciștilor cu excepția studenților acelora dintre ei ajunși universitari, deteminați de o relație în care se amestecă fascinația și obligația, cum este aceea dintre profesor și student?!
Or, în momentul de față publicul are nevoie de cu totul altceva – tema orizontului de așteptare al cititorului actual face parte dintr-un alt proiect de dezbatere, cu o miză uriașă – decât de exercițiile de stil ale tinerilor scriitori. Oricât de agresiv sau de subtil ar fi lobbying-ul pe care unii dintre noi îl fac pentru ei. Și oricât de talentat și de tenace s-ar dovedi un critic ce va apărea – așa cum este normal în cadrul unei generații – dintre acești cenacliști dotați cu verb și condei, aflați încă în faza unui mimetism inconștient. Așa încât, dacă vor reuși, succesul lor va fi, anticipez, doar unul de istorie literară. Nu e puțin lucru, dar nu e destul.
O definiție bună ar trebui să cuprindă totul și cât mai simplu. Cea pe care am dat-o mai sus cred că nu izbutește să exprime decât foarte abstract un fenomen care caracterizează generaționismul la noi, sesizabil mai ales la optzeciști și la nouăzeciști. Ideea de generație s-a identificat la scriitorii aceștia și cu aceea de curent literar. Or, abaterea aceasta s-a petrecut pe fondul unei situații socio-literare particulare a României. 0 generație poate îmbrățișa aceeași orientare văzută în linii foarte generale, dar nu este obligatoriu ca ea să instituie rețeaua specifică scriitorilor care sunt afiliați unui curent. Flaubert și frații Goncourt, Dumas, Labiche, Cremieux și Offenbach – generația de la 1850 în Franța; iau un exemplu aproape la întâmplare din Thibaudet, pe care l-am invocat mai înainte – nu sunt abonați la același arsenal de tehnici și subiecte. Dar sunt percepuți ca fiind compatibili, fâcând parte din aceeași generație. De ce? Fiindcă îi caracterizează acel unic air du temps, pentru că sunt cei care aduc ceva nou, reprezintă o schimbare de paradigmă în literatură și în celelalte arte. Ce ar aduce nou generația care s-ar forma în retortele laboratorului de creație „Euridice”? Observ că unii dintre tinerii scriitori par a nu fi înțeles încă faptul că literatura se face cu oameni și nu cu cuvinte. Pentru că s-au format într-un mediu care a execerbat virtuțile textului. E, probabil, nevoie și de dezbateri teoretice în cenaclu și nu doar de analiza de text aplicată productelor care se prezintă. Acesta este punctul de vedere din perspectiva căruia întrebarea cu privire la o nouă generație pică la timp. După optzeciști, care au intrat în literatură tobă de carte – ceea ce le-a inculcat și germenii eșecului celor care nu au izbutit desprinderea, pentru că li s-a părut că totul a fost spus și nu mai au cum să ia literatura în latura ei vitală, mărginindu-se la autoreferențialitate, la ludic, la un textualism greșit asimilat, colportând la modul conștiincios citate din diverși autori, neștiind că aceasta face parte dintr-o altă paradigmă literară, a intertextualității, pentru care, în afară de Cărtărescu și Groșan altcineva nu a apărut ca fiind realmente înzestrat -, nu se mai poate scrie oricum. Armătura de cunoaștere a celor care citesc la „Euridice” e departe de a predecesorilor. Talentul genuin nu ajunge nici măcar în cazul geniilor. Astăzi, ca întotdeauna, experiențele de cunoaștere sunt fundamentale pentru materia literaturii, Ianuș e singurul care pare să fi înțeles acest lucru înaintea tuturor. Volumul lui recent, Ursul din containăr, îl arată deja ca pe un vârf de lance. Dar, cel puțin în sensul pe care l-a dat unui text citit de o domnișoară într-o ședință de cenaclu, el însuși nu e fracturist. Sau nu mai e. Poezia lui din accst volum a căpătat o forță de un profund și patetic umanism, desigur nu în înțelesul clasic al termenului (pe de altă parte, intuiția exprimată de Bogdan-Alexandru Stănescu în amintita cronică mi se pare întemeiată, Ianuș versifică pe linia proletcultiștilor, scrie, cu alte cuvinte, într-un registru care amintește frapant de Dan Deșliu, A. Toma și Nina Cassian). Un umanism foarte acut, al suferinței, al căutării de sine a omului într-o lume care i s-a spus că e făcută pe măsura lui dar în raport cu care el se găsește nu doar străin ci de-a dreptul exclus, și poate că aici e adevărata fractură care ar dinamiza creația tinerilor. 0 estetică a timpului nostru, una din multele posibile, ar fi – după opinia celui care scrie aici – una născută din situația aceasta de alienare, din ruptura dintre slogan și realitate, din înșelările induse de generațiile mai vechi ale căror victime sunt, prin forța lucrurilor, tinerii. Îi îndreptâm, fără să ne dăm seama de eroarea noastră, către un model uman care îi va duce direct într-un pragmatism cinic și spre nevroze care îi vor face să îngroașe, mai târziu, rândurile în sălile de așteptare ale cabinetelor psihiatrice. Atât cât am putut să le cunosc literatura, unii dintre comilitonii lui Ianuș dovedesc o siguranță de nu prea bun augur în mai toate cele. Nu detectez acele interogații fundamentale, acele îndoieli, acele tensiuni care fac drama și măreția ființei umane, dacă nu pare prea mult spus. Și dacă își imaginează cineva că apelul acesta către întoarcerea la om e gratuit, voi aminti doar că nimeni nu-l mai citește azi pe Stephan Roll pentru el însuși, în vreme ce Tristan Tzara, care a știut să păstreze această legătură mai bine, are încă multe de spus unui lector contemporan nouă. Ca și Gherasim Luca, la care istoria internă a textului e parcă totuna cu devenirea și cu tribulațiile omului. Revenind, Marius Ianuș ar putea să devină un maestru al generației (ar putea, spun, dacă n-aș constata scăderi impardonabile în ce scrie și chiar uneori situări în afara literaturii, a poeticului), pentru că – aici din nou definiția e deficitară – o generație nu se poate afirma fară maeștri care să apară din interiorul ei. E nevoie de timp să vină și ceilalți. Nu trebuie să grăbim lucrurile.
După cum e nevoie – cum am sugerat mai înainte – de un critic al generației. Sau de mai mulți. Entuziasmul lui Octavian Soviany, susținerea lui Al. Cistelecan și efortul formidabil al lui Marin Mincu de a le fi și mentor, și editor, și de a le asigura continuitatea cenaclieră prin toate diligențele ce pot fi ghicite în spatele fiecărei ședințe nu sunt suficiente. Pentru că nimeni dintre noi, cei care nu mai aveam douăzeci de ani în anul 2000, nu poate înțelege cu adevărat ce se petrece în psihismul tinerilor, nu poate fi apropiat de ei decât printr-o simpatie fatalmente aproximativă. Le-ar fi mult mai de folos cineva dintre ei, care trăiește aceleași idealuri la aceeași intensitate, și cu aceleași stângăcii sau entuziasme decât cineva care nu poate avea acces decât mental la experiențele care le sunt proprii. Pariul e mai mult decât literar, e și existențial.


Radu VOINESCU
>>

\"Incercarea moarte n-are\"... In privinta inadvertentelor de typo : cred ca ar trebui corectate cuvintele \"vexate\" (asa se vede consecventa asupra instrumentului lingvistic utilizat, din care se cunoaste subliminal caracterul \"etic\" al autorului).
Eseu bun...isor.
Cu stima,
ceni

mihai
eu nu acuz postmodernul. aici nu imi asum nici o pozitie fata de el. dar o voi face in comm. daca o gura, frumoasa de altfel ca a lui, sa zicem cartarescu, afirma ca poezia a murit odata cu postmodernul sau din, sa zicem, leviathan ma oftic. nu exista totalitarisme.

claudiu
multam mai ales ptr ce am inteles (si tu ai evoluat, nu?:))
eseul e o reactie la anumite pozitii, in eseu asumandu/mi si subiectivitatea inerenta. tu vezi fracturismul usor altfel decat mine. eu cred ca exista premise si exista principiul dominoului ca sa ajung la concluziile expuse. anarhism, postmodern, eu le vad mai deggraba ca paradigme, ca structuri de gandire binara da ca vrei tu, nu trebuie sa existe per se nicaieri. aici, discutabil. de la beat la sexualitate nu e deloc drum lung, liberatatea sexuala a acelei perioade, daca tie nu ti se pare explicita, inseamna ca poate te va convinge al treilea val feminist, ca a existat. de rest, poate ne mai discutam, who knows. acu tre sa fug la o bere spumoasa si porno, ca e ziua mea.:)

constantin
multumesc...isor. stiu problemele eseului, ele tin de coerenta si explitare a idei si a demonstratiei. multam ptr sugestia pertinenta insa.

Bineinteles ca generatia beat si sexualitatea acuta au fost strans legate dar din pacate al doilea meu comentariu a intrat foarte trunchiat aici (lipseste cam tot) si al treilea nu a mai intrat. Ma rog asta nu am inteles de ce, aveam dreptul de a cita (din)sursa respectiva. de vreme ce nu se lasa respectivele pasaje aici trebuie sa incerc sa comunic cu tine altfel: c4l4tor[at]yahoo[dot]com.

am citit cu interes, in general te citesc, Florin Bratu, cautam ieri o poezie in subsolul careia sa iti urez la \"multi ani!\" si...nu stiu unde am mai ajuns, iti spun azi: sa ai o viata lunga cat arta!, sa fii iubit, sa atingi ce iti doresti!

altceva: imi pare rau ca nu am putut urmari aici, in intregime, dialogul tau cu Claudiu Banu...

multam claudiu, multam silvia ptr semn si lma. claudiu, fii sigur ca mai vb. nu e musai sa ajungem la o intelegere. eu personal nu cunosc fracturismul decat din surse minore si una mai buna pe care nu o mentionaez aici(desi tocmai aflai de unde sa cumpar manifestul). parerea mea e ca isi semneaza anumite tendinte inca de acolo, iar omonimia pe care o faci tu (la care subscriu) imi pare ca e un argument in favoarea mea nu contra. cu prima ocazie vorbim, desigur. mailul meu este nickul de aici, ID la fel.