Din joaca soarelui

a mai rămas ceva de la cina ta, Doamne, poți coborî pe scări (am auzit că nu se mai poartă exaltarea și ferestrele ar fi prohibite). mă iartă dacă nu te voi întâmpina, opaițul îmi fumegă, și n-aș vrea să te văd clipind mărunt. pe aici s-au schimbat multe, nici măcar femeia ta nu mă mai recunoaște, adunându-se în șuvițe subțiri. vecinii mei își poartă ochii cenușii și complimentele politicoase în mână. încă nu am copii, merele sunt păstrate în săculeți din hârtie cerată, din cauza schimbărilor de domiciliu. până îți tragi sufletul, din firul acestei existențe închipuite, ți-aș putea spune o poezie care nu bate la ochi. să nu te superi dacă o încadrez la personale dar în lumea asta poeziile se nasc după marea trecere, la un capăt de pod. îți vei face siesta în biblioteca mea de drumeț, acolo e lumină destulă. din cauza consoanelor potcovite s-ar putea să aluneci peste pete limpezi de lumină, ai grijă cum pășești până la patul ce ți l-am pregătit cu grijă. știam că odată o să-ți fie foame și am păstrat într-un sfeșnic de albastru închis o lumânare, ca să ne recunoaștem unul pe celălalt. apoi, când vei pleca, mi-ar place să mă iei cu tine, până nu începe ploaia. sau poate mă vei face paznicul unui far, să pot privi afară prin deschizături nestricate.