Lehamitea după-amiezei lor

sufletul mi-a renăscut dintr-un val de lehamite la căderea zilei când nu mai puteam să ajung și nu mai puteam întinde până la pat un alt punct după gustul meu, desprins dintr-o înfășurare cum degetele unui copil purtat de magi în fiecare por un discipol, tremurând *** îmi trăgeam sufletul în jos să rânduiesc după cum vreau în ochii lumii același fără de țară ce plânge pe furiș la ridicarea păsării în aer credeam că asta e tot ce aș putea ce aș găsi în mine pe tăcute beat de sine, cum cerșetorul tânăr odihnind pe un maldăr de literatură ** oameni, mulți, lângă coloana de piatră descompunând mișcarea și riscul de a cădea în gol umori insuportabile semințe scuipate pe jos mila nu e printre ele dau mâna cu regele, ușurat de această orbire l-aș iubi ca pe orice nebunie cum răul baladei duioase împingând cărucioare cu păcate tăvălindu-se în acest trup uriaș, singurul pe care l-am cunoscut până la inima mea, ce folos *