mi-ai dat să beau, prea bine

iată cum trece înaintea bărbatului rodirea viei scoate de sub tăcere trup de rob numindu-mă, fratele meu ispită a visului dulce acestă intimitate a ființei slobode ne îngrozește sfinții ridică pe cale baricade altminteri *** nu pot merge unde tu rugându-te, pentru un timp ai părăsit sufletul penibila spovedanie a formei ce chin această lipsă de fală în cer și pe pământ răgaz și putere peste har *** m-ai dat vrednic de judecată cât spaima îmi privește trupul și vorbele-mi ridică brațul stâng spre cer unei hermeneutici anume oare trestie să-i hrănești pe cei mici pe nimeni altul cu un joc de lumini ori copilării din cele care împlinesc limba, cioplind călăuze