tu și eu, două marionete

te privesc. de ce e nevoie să-ncrețești fruntea când vorbești? simți cazmale aurite ce sapă lacome în pereții ridurilor? dar.. frumosul respiră leneș. uite! și venele gâtului tremură ca niște strune. insetată, încordez auzul: „ești frumoasă tare, nu mă satur a privi chiar și când dormi!” vorbele lunecă, șovăind. o duioșie necunoscută masează tâmplele și recrează tainele vieții tu și eu, două marionete, umplute la refuz cu fraze, petrecem ceasuri multe pe scenă, în fața decorurilor, având deauspra doar un bec ce slab luminează. ne străduim să bem cu poftă cafeaua reîncălzită și ne îndulcim buzele cu câte-un coniac. trăim profund visând la glorie.