Cu țara în arest, de ziua ei

Fac un apel doar, către națiune:
-Iubirea ta, cât vârful Everest,
Nu vrei să o depui cauțiune
Ca să ne scoți, o clipă, din arest?
-Florian Abel-

Îmi cereți drept cauțiune,
Iubirea mea adevărată,
Dar practic, nu o pot depune,
C-a fost și ea amanetată.


Felicitări autorului pentru această bijuterie.

Dan T.,

nu știu de ce ai fost aruncat în subsol, rugăciunea ta amară e și frumos spusă și corect construită, nu conține nimic ofensator, deci, ziua românilor e încă departe!

Carmen,

faptul că ai plecat cu steaua mai devreme e bun, sper să nu fie și ceva dinamo printre cenzori. Mulțumesc și pentru tristețea de care vorbești, numai un umorist poate înțelege tragicul hohotului.

Ica,

Iubirea amanet s-o pui, de vrei,
Tranzacția aceasta e prea dură
Și, de dorești restituirea ei,
Va trebui să vinzi întreaga ură.

Mulțumesc de stihuire, F

Am rezonat pe deplin cu acest text și cu idee din el. Citit cu plăcere. Eugen.

Aprob dorința voastră și subscriu,
Mă angajez și eu cu slabu-mi umăr,
Dar nu știu dacă nu e prea târziu:
Hienele acestea-s fără număr.

Felicitări pentru atitudine si pentru calitatea poeziei. Sunt pesimist, dar nu depun armele, chiar dacă, pe termen mediu suntem terminati. Dar tara e eternă, nu-i asa?

Un tipo in strofa a 20-a: corect =lăscaie

între oamenii din țara lor și țara care, tot a lor ar trebui să fie însă chestiunile sunt pedepse aspre.
Mi-e milă de țară dar mai milă mi-e de mine.
Sper la mai bine deși răul a fost făcut.

Felicitări autorului pentru ușurința și talentul cu care scrie, însă pentru starea transmisă de această poezie scrisă cu ocazia zilei naționale...nu prea vreau să comentez.

Sorina.

Sorina.

Fac un apel doar, către națiune:
-Iubirea ta, cât vârful Everest,
Nu vrei să o depui cauțiune
Ca să ne scoți, o clipă, din arest?
-Florian Abel-

La vârsta-tria-s plin de-amărăciune,
Cu dragoste vreau să-ți răspund la test,
Ți-aș pune viața mea cauțiune,
Dar cum, când sunt cu tine în arest?

penultima strofă V1 cred că trebuie: spune în loc de sune.
Felicitări! M-ai răscolit, nu ști ce înseamnă că încă mai sunteți, țara nu-i pierdută, așa am crezut și eu acum vre-o 40 de ani, dar așa cum zice G.P.I cred că e eternă iar Dumnezeu ne chinuie fiindcă suntem răi, trebuie să ne căim ca să ne ierte.

Accept să fiu muritor de rând într-o lume eternă dar nu să fiu muritor de foame într-o țară ternă, ei ne cer să nu ne fie foame, nici de pâine, nici de anemonă, că țara de nu-i eternă, pentru ei nu-i bai, numele locului poate ține un an sau o veșnicie, dar dărnicia lui poate fi furată veșnic, de ce i-ar durea lacrima pământului?
-Eugen, să rezonăm cu bine și cu folos în viitor, pace ție!
-Ioane, nu depune armele, păstrează-ți sabia ascuțită, poate eternitatea ne va primi cu pâine și sare, s-avem cu ce-i împărți ospeția.
-Greu îi de comentat, nu, Sorina? că omul de-i lacrimă neamului lui, cu greu se poate opri din curgerea spre durerea înțelesului și se înnoadă ca râurile în barba Ceahlăului.
-"nu ști ce înseamnă că încă mai sunteți!" mulțumesc, Petru, pentru că ai simțit asta și pentru că mă incluzi în cercul celor ce sunt spre bine, aș vrea ca și țara să-mi spună la fel, într-o poezie ce s-ar cere într-un viitor sperat.

Mulțumesc, prieteni