Eu, servitoarea (1)

Mă cheamă Lina și sunt servitoare din mamă-n fiică. Așa mi s-a spus încă de copilă: „Tu ești servitoare din mamă-n fiică, să-ți intre bine asta in cap și să-ți iasă alți gărgăuni!” Gărgăunii mei au fost să merg la școală, să învăț și să mă fac actriță. Dar mama zicea că școala e pentru boieri, iar tata – că actrițele sunt curve. Cum noi n-am avut în familie boieri niciodată, iar curve, și dacă am avut, n-am spus la nimeni, se înțelege că eu n-aveam ce să caut la școală și nici actriță nu-mi era îngăduit să mă fac. Când mai plângeam și mă revoltam, spunându-le cât de mult îmi place să învăț, mai ales să citesc romane, că nu vreau să rămân toată viața la coada vacii, mama se răstea la mine: „Atunci pune mâna pe coada măturii, dacă nu vrei să rămâi la coada vacii!” Coada măturii era aspirația supremă în familia noastră, către care putea să tindă o reprezentantă a sexului frumos (care numai frumos nu mai era, după o zi de muncă de rânit prin casele și curțile altora). Așa că, vrând-nevrând, m-am consolat cu statutul de servitoare, devenit, în zilele noastre, „menajeră” sau „doamna de serviciu” (vai de domnia și de serviciul ei!). Dar asta nu m-a împiedicat să mă instruiesc, să citesc, să aflu. A trebuit numai să am grijă să nu las să se vadă asta, mai ales când aveam de-a face cu indivizi mai proști decât mine, sau hai să le spunem mai puțin dotați intelectual, dar care, trecuți prin școală și ajunși în funcții mărețe, aveau tot soiul de pretenții și gărgăuni. În niciun caz nu puteam să m-arăt mai deșteaptă sau mai instruită decât dânșii. Ar fi însemnat să îmi pierd serviciul. Cu deștepții o mai scoți la capăt, dar cu proștii gomoși – în niciun caz. Așa că cele ce știu am preferat să le țin pentru mine, prea rar mi s-a întâmplat să mă dau de gol și atunci am avut grijă să dreg busuiocul la timp, încât oamenii să uite repede. Totuși, Dumnezeu mi-a ajutat într-un anume fel. Dacă mi-a văzut dorința și dragostea pentru cultură și artă, m-a ajutat să intru, chiar și numai pentru a duce tava, în lumea pe care mi-am dorit să o iau cu asalt și pe care, până la urmă, am luat-o: cu mătura-n mână, cu tava și pămătuful de praf. Cred că eu n-am știut cum să-I cer. Îi spusesem că vreau să trăiesc printre artiști, dar nu-i zisesem și cum. Astfel, am tot făcut menajul prin case de artiști și, în același timp, sunt femeie de serviciu la Casa de Cultură. Păi e puțin lucru? Am și eu, astfel, ocazia, să văd spectacole, să asist la serate muzicale, la seri de literatură, cenacluri, lansări de carte, expoziții și ce alte evenimente se mai petrec într-o astfel de instituție. Și sunt chiar fericită cu asta, chiar dacă uneori îmi vine să le pun ălora tava-n cap. Îmi reprim imboldul, le zâmbesc frumos, îi servesc și trec mai departe. E drept, o dată am reușit, fără să fi încercat, să-i plasez unuia tava-n poală. De fapt, numai cafeaua fierbinte. Acum îmi vine să râd, deși atunci credeam c-am sfeclit-o. Servind eu la mese, cum fac de obicei, fără să mă fac simțită de nimeni, deranjând cât mai puțin (mama așa mă învățase – și ea servitoare din mamă-n fiică: „O servitoare nu trebuie să-și facă simțită prezența în niciun fel. Ei nu trebuie să i se simtă prezența, ci doar absența. Când nu e, când lucrurile nu sunt cum trebuie, atunci se vede că ea n-a fost pe-acolo), rămăsesem holbată și trăgând cu urechea la conversația dintre doi scriitori. Unul în vârstă, trecut de 70 de ani, i se văita altuia de vreo 40, că ce vremuri au mai trăit ei cândva, pe-acolo, pe la Uniunea Scriitorilor. Ce viață, ce mai premii, ce poezii plătite ca să le publici la ziar. Ãsta tânăr părea să nu înghită prea ușor ce-i spunea confratele, așa că i-o cam tăiase: - Ce vremuri, domnule? Vă plătea statul să-l pupați în fund pe nea Caisă și partidul lui unic. Și pentru asta, câștigați bani luați de la gura poporului amărât. Acum, n-aveți măcar bunul simț să vă retrageți, să stați în banca voastră și să-i lăsați pe alții să scrie! Ascultă: „Foaie verde ca molidul/ Dacă n-ar fi fost partidul/ N-am avea pe masă blidul”. Versuri extrase dintr-o antologie apărută în 1954. Să nu-mi spui că dumitale ți s-au oferit bani și avantaje pentru vreun „Luceafăr” și nu tot pentru elucubrații de genul acesta! Nu știu ce-ar fi răspuns bietul ins încolțit, ori ce-a avut de gând să facă; și dacă o fi avut vreun gând, ăla i-a zburat când eu, zguduită de râs la auzul „poeziei” cu blidul și partidul (molidul era și el, doar de figurație pe-acolo), i-am vărsat nostalgicului cafeaua fierbinte în poală, fix în locul în care pantalonii se umflă de obicei, cu sau fără motiv. După ce a răcnit ca o walkirie înjunghiată, a început să se înfoaie la mine. Eu, jumătate râs, jumătate plâns, am dat a-mi cere scuze, făcând, ca de obicei, pe proasta: - Vă rog să mă iertați, domnu’ scriitor! Am vrut să nu vă deranjez și să vă servesc prin dreapta, cum se face, numai că am uitat că sunt stângace și am făcut-o de oaie... - De oaie, zici?, s-a răstit ăla, după ce părea că-și mai revenise. De oaie? Să-ți spun eu, duduie, de ce-ai făcut-o! Ai făcut-o de c...oaie, nu de oaie, că p-alea mi le-ai opărit. - Vai, ce rău îmi pare! Dar cum e posibil să folosiți cuvinte atât de obscene? Eu credeam că scriitori au testicole, nu... - Nu stă omenirea-n loc de ce credeai tu! Bagă bine la cap: scriitorii au coaie! Sau măcar au avut, pân-ai vărsat mata cafeaua pe ele. Și dacă vrei să mai știi, află că poeții au și p..., duduie! Sper că nu te-ai rușinat prea tare. - Nu, domnule. Eu sunt fată de la țară, mă rușinez atunci când aud „penis”. Chestia aia de-ați numit-o dumneavoastră e scrisă, la țară, pe toate gardurile, și la wc. Așa că, vedeți, sunt învățată cu ea de mică, ... cu el, cuvântul, vreau să spun... Și chiar m-am înroșit la faza asta. Dar pe cine mai interesa? Scriitorul părea preocupat să-și oblojească cele opărite, iar celuilalt, tânărului pare să-i fi plăcut faza la nebunie, întrucât mi-a strecurat un bacșiș de 10 lei. Zece lei de la un scriitor! Asta da surpriză! De obicei, nu văd nimic de la ei. Majoritatea sunt sărăcii și, chiar dacă nu sunt, le place să pară. Fac pe boemii, pe neînțeleșii, pe inadaptații. Unora, le mai dau eu de tramvai, sau de-o pâine, când îi aud cum se vaită. Opăritul s-a ridicat ofuscat de la masă, după ce a amenințat toată asistența – „Îmi bag p... în ea de poezie!” – apoi, după ce i-a aplicat același tratament verbal pălăriei pe care și-o uitase, fiind nevoit să se întoarcă după ea, a ieșit, trântind ușa. Am crezut că Domnișoara o să mă dea afară. Da’ de unde! A râs după aia, de s-a prăpădit. Nici ei nu-i e prea drag, mai ales că se tot dă fante pe lângă ea, uitând că putea să-i fie bunic. Domnișoara Eliza e directoarea, șefa mea. Are 35 de ani, vârsta la care o femeie arată cel mai interesant, dar ea tot singură este, în ciuda atâtor indivizi care se tot învârt precum moriștile pe lângă ea. Ãla nu-i place, ăstuia nu știu ce-i lipsește, pe altul nici măcar nu-l vede și tot așa. Eu cred că Domnișoara, de fapt, n-a fost îndrăgostită niciodată. Și tare-mi e că, până la urmă, să nu-i pice fix pe cine nu trebuie. Dacă nu cumva i-o fi și picat, am mirosit eu ceva, dar asta nu mă privește. Câtă vreme cu mine se poartă frumos, nu mă interesează ce face. În timpul liber, mai fac menajul la ea acasă, cum, de altfel, și pe la alte case. Nu-mi dă mâna să trăiesc numai din salariu, sau poate că mi-ar da, însă nu vreau ca fiica mea să fie tot servitoare. Am nevoie de bani, ca să-i plătim studiile. Larisa va fi prima care va rupe lanțul de servitoare din neamul nostru. Eu n-am avut inima să-i spun, când m-a anunțat că vrea să fie dentistă: „Tu te-ai născut într-o familie de servitoare din mamă-n fiică și așa trebuie să rămâi!”, cum mi s-a repetat mie de atâtea ori, încât chiar și atunci când nu mai depindeam de nimeni și aș fi putut să-mi continui studiile, ca să devin altceva, n-am făcut-o, deoarece ajunsesem să fiu convinsă de adevărul acesta: că am fost „ursită” să servesc și că nu aveam voie să mă opun ursitei. Odată, când făceam menajul la Domnișoara acasă, a venit Don Alfonso, personajul ăla atât de important încât ne e frică și să-i pronunțăm numele. Alfonso e motanul Domnișoarei, pe care l-a numit după eroul intrigant din opera Cosi fan tutte. Personajul important, eu l-am poreclit astfel, după motan, că prea cerșește atenția Domnișoarei mai ceva decât motanul grăunțele din punga de mâncare pentru pisici. Când am anunțat-o că m-am uitat pe vizor și am văzut moaca lui Alfonso dincolo de ușă, Domnișoara, altfel stăpână pe ea, a intrat în panică. Își tot freca mâinile și mă ruga s-o scap de el cum oi ști. Când i-am spus că n-are nevoie de mine, că poate să scape și singură, așa cum face cu ceilalți, mi-a explicat: - Nu înțelegi. Cu Alfonso nu-i atât de ușor. Depindem de el, toată instituția. Știi bine că statul nu ne dă bani suficienți, iar el sponsorizează multe evenimente cu atâta generozitate. Eu pot fi amabilă cu el, mai sacrific un zâmbet, îmi mai expun sărutărilor lui ba mâinile, ba obrajii, dar nu se poate mai mult. La serviciu, pot scăpa mai ușor de el, dar aici, acasă, dacă o să pretindă mai mult? Și nu vreau să mă enervez si să fac vreo greșeală. Dacă ne taie țeava de bani, n-o să fie bine. Găsește repede o soluție! - Îi spun că nu sunteți acasă. - Nu-i poți spune asta. Mașina e în curte și știe că nu ies fără ea. Apoi, la câte relații are, e în stare să afle unde sunt în orice moment. Când i-am deschis lui Alfonso, habar n-aveam ce-o să-i spun. Îmi urlau în cap lecțiile primite de la mama și bunica mea: „O servitoare bună trebuie să știe în orice moment să-și ajute stăpânii. Nu contează că se expune pe ea, că minte, că fură....” Dar n-aveam nici cea mai mică idee cum aș putea eu să scap de individul pomădat din fața mea. Îmi era și milă de el, așa gătit cum era, cu un coș de flori roșii în brațe. Și cu portofelul doldora de bani, gândeam. Așadar, trebuia s-o scap pe Domnișoara de el o dată pentru totdeauna și, totodată, să-i putem stoarce banii în continuare. Greu, dacă nu cumva imposibil! - Bună ziua, domnule... (și aici i-am pronunțat numele, prenumele, gradul și funcția cu denumirea completă, deși greu m-am abținut să nu-i zic Alfonso)! - Aș dori s-o văd pe domnișoara Eliza, zise amabil și cu un zâmbet care mi-a părut destul de sincer. Al meu ești! Dacă nu cumva m-oi fi înșelat asupra sincerității tale. Oamenii sinceri apreciază sinceritatea altora. În primă fază mi-a venit să-i zic „Domnișoara Eliza nu-i acasă”, să-i mai dau nefericitului o șansă, mă cucerise, recunosc. Și mă cam fâstâcisem și eu nițel; nu des ai ocazia, ca servitoare, să vezi asemenea personaje în ușă. Noroc cu lecțiile de la strămoașele mele, pe care atunci nu le suportam, dar ce bine că-mi rămăseseră în minte! „Lină fată, zicea bunica, și să nu uiți cât oi trăi că omul e la fel peste tot, oriunde ar viețui, în ce palate, cu orice haine s-ar îmbrăca, orice căruțe ar mâna... la fel iubește, la fel urăște, la fel râde, la fel plânge”. Cu vorbele ei simple, bunica, după o experiență de atâția ani, în care văzuse atâtea feluri de oameni, și mici dar și mari (îi plăcea să se laude că a slujit pe la case boierești, „de boieri mari”, adică să se înțeleagă, nu d-ăia mici), voia să spună că, până la urmă, indiferent de aparențe și de mulțimea de lucruri materiale ce par să separe oamenii, în fondul nostru sufletesc suntem la fel, de la slugă până la boier mare. Și am decis să iau lecția asta ca pe o axiomă, ce nu se cerea demonstrată, când am hotărât să-l invit pe Alfonso: - Poftiți, luați loc. - Mulțumesc! Sărut mâna! (Îmi venea să râd, căci îmi amintisem replica dintr-o scenetă; când musafirul zisese servitoarei „Sărut mâna”, aceasta replicase: „Mâna doamnii e-n sufragerie”) Alfonso se aștepta ca, dintr-o clipă în alta, să apară Domnișoara, după ce nesimțita de mine ar fi catadicsit s-o anunțe. Doar că bietul de el a avut surpiza să se trezească cu mine pe fotoliul de lângă cel pe care se așezase. A făcut ochii cam mari, dar, ca orice om educat, a continuat să zâmbească. - Domnule, nu știu cum să încep. Îmi e foarte greu, dar trebuie să vă vorbesc. - Dar te rog! Poate ai vreo problemă, dacă te pot ajuta, cu plăcere. Dacă dorești niște bani... Și băgase mâna deja la buzunar. Ah! Alfonso! De ce nu mă placi tu pe mine, de ce nu sunt eu cu zece ani mai tânără și de mai trebuie să fiu și măritată! Și sclifosita asta de Domnișoară, uite în ce situație mă pune! - Nu, nu, vă rog domnule. Nu e nimic de genul acesta. Dar vă mulțumesc și vă asigur că apreciez gestul dumneavoastră. (Toantă ce ești!, mă certam în gând. Puteai măcar să profiți să-i zici de intenția de a-i cupăra fiică-tii, după terminarea studiilor, un scaun stomatologic și toată aparatura necesară. Ãsta, ca s-o câștige pe Domnișoara, ar fi fost în stare s-o ia cu tot cu servitoare și motan!). - Domnule ... (de data asta numai funcția), ce calitate apreciați mai mult la un om? Fără a se arăta surprins, ca om de lume ce era, mi-a răspuns destul de repede la întrebare: - Sinceritatea. Nu știu cum aș fi continuat dacă răspundea altfel, dar așa, mi-a ușurat misiunea. - În cazul acesta, nu veți considera o obrăznicie din partea mea faptul că voi fi pe deplin sinceră cu dumneavoastră. - Dar spune odată! Ce mă fierbi atâta! De altfel, trebuie să apară Eliza și atunci nu voi mai avea timp de discuții cu dumneata. - Domnule, Domnișoara Eliza nu se va arăta. Asta voiam să vă spun. - S-a întâmplat ceva? Nu se simte bine? Iar am fost tentată să-l mint, dar, până la urmă, pornisem pe un drum și nu trebuia să mai dau înapoi. - Nu, domnule. Domnișoara se simte foarte bine, mulțumesc. Doar că... nu dorește să vă vadă. - Am supărat-o cu ceva? - Nu, nici vorbă. Dimpotrivă, vă este recunoscătoare pentru tot ce faceți pentru noi. - Atunci? - Atunci... știți, se teme că ați putea dori o anume apropiere. Pe care dumneaei n-o dorește. Iertați-mă că sunt atât de directă. Totodată, n-ar vrea să vă supărați și să nu ne mai sponsorizați. (Cu alte cuvinte, și f... și cu sufletu-n Rai, dar nu mă puteam exprima astfel în fața lui Alfonso). A părut deodată că se luminează. O umbră de tristețe amară i s-a strecurat, totodată, pe chip. - De ce a fost nevoie s-o aflu de la tine? Ea nu-mi putea spune? Oare nu meritam măcar atât? - Ba da. Și sunt convinsă că vă prețuiește mai mult decât lasă să se vadă. Dar cred că nu a avut suficient curaj. În anumite momente, oamenii au nevoie de mult curaj pentru a fi sinceri. Cred că înțelegeți... - Nu, nu înțeleg. Dar pot să accept. Transmite-i salutările mele și spune-i să stea liniștitiă: n-am s-o mai deranjez. Iar banii vor veni ca și până acum, fără probleme. Îmi venea să intru în pământ. - Te rog primește dumneata acest coș cu flori, nu pentru că n-aș mai avea ce face cu el, ci ca un semn de respect pentru adevărul pe care mi l-ai spus în față și pentru delicatețea cu care mi l-ai transmis. Îți mulțumesc! A, și asta! Să-ți amintească de mine. Bună ziua! Scosese din buzunar un mic glob în care ningea feeric; globul avea și un buton pe care, când apăsai, se auzeau acordurile de pian din Fủr Elise. Beethoven n-a avut habar pe mâna cui va încăpea globul, altfel și-ar fi intitulat melodia: Fủr Lina. După ce i-am relatat conversația, pe Domnișoara a durut-o capul toată ziua. Pe mine m-au durut toate cele. Nu-i deloc ușor să fii servitoare. Dar nici domnișoară! Mă gândesc că nici personaj important nu-i ușor să fii. L-o fi durut și pe Alfonso ceva. Poate orgoliul, poate sufletul... Pe mine, când mă încearcă vreo durere sufletească, apăs butonul de la globul în care ninge, închid ochii și ascult Fủr Elise. Și mă gândesc ce noroc au unele femei, să inspire opere nemuritoare...