Înainte de magnolii (12)

- Vezi, Despina, uneori îți vine să zici că te fuți în el de noroc. Într-un astfel de moment, am luat eu decizia să fug departe de mine. Tu nu m-ai cunoscut așa cum eram. Tu, de fapt, nu mă cunoști nici acum. M-aș mira să te intereseze. Nici nu trebuie. Animalul de companie se mulțumește cu ce-i oferă stăpânul, fără să-și pună întrebări despre acesta. Te-ai autodefinit bine, doar că nu înțeleg de unde atâtea pretenții dintr-odată. Aveam impresia că ți-ai acceptat soarta. Așa cum am făcut-o și eu. Eu mi-am batjocorit viața în momentul în care am fugit de la Mănăstire. De atunci, mă tot siluiește ea pe mine, căci viața nu lasă nimic neplătit. Iar eu accept cu resemnare în fiecare zi. Tu, Despina, ești parte din acest angrenaj de siluire zilnică. Eu, David, cel de dinainte de marea fugă, nu aș fi acceptat în ruptul capului să împart viața cu o femeie ca tine. Eu, cel de acum, consider că oricum nu mai contează. De aceea, te accept așa cum ești: frivolă, puțintică la minte, gureșă, ahtiată după bani, cum sunt majoritatea celor care n-au știut niciodată prețul unei bucăți de pâine, nici gustul amărui al singurătății. Tu ai fost în permanență căpușa care s-a mutat de pe o gazdă pe alta. Trebuie să recunoști că eu am fost cea mai profitabilă achiziție. Nu spui nimic? - Spun că se apropie iarna și, dacă tot te dai stăpân, te anunț că am văzut o haină de hermelină la magazinul care s-a deschis recent în... - Nu mă interesează unde ai văzut-o, ci cât costă. Scrie CEC-ul și adu-mi-l să-l semnez. Mai ai și altă cerere? Trebuie să vină Alexandru, avem de discutat afaceri. Despina se conformă, iar David semnă fără ezitare; doar făcuse ochii cam mari la vederea sumei și comentă, mai mult pentru sine, să se afle în treabă: „Hermelina aia o fi înghițit un dinozaur, înainte să ajungă haină?” Îi întinse fila cu un zâmbet condescendent, apoi o trase spre el, așezând-o pe genunchi. O mângâie părintește pe spate, dând drumul unui oftat. - Dacă aș mai avea sentimente, cred că mi-ar fi milă de tine. Suntem doi infirmi. Ce-ți trebuie ție, femeie? Ce-ți lipsește? - David, tu... tu nu ai de gând să mă iubești niciodată? - Biată naivă ce ești! Dacă ai avea habar ce-i iubirea, ai ști că ea nu vine ca urmare a faptului că „ai de gând”. Iubirea se naște sau nu se naște, vine sau nu vine, există sau nu. Dar în niciun caz nu-ți poți propune să iubești pe cineva. - Dar ai cunoscut-o vreodată? Iubirea, vreau să spun. Ai iubit vreo femeie? - Asta nu-i treaba ta! Totuși, pentru că am fost totdeauna sincer cu tine, îți voi spune: da! Am iubit... o fecioară. Am iubit-o și am părăsit-o. - De ce? Privi în gol câteva clipe, părând să caute chiar el răspunsul la întrebare. Chiar așa, de ce? - Hai, fugi și ia-ți haina! Să nu facă pași! Grăbește-te! - Bine. Te-am pupat. Vii diseară la teatru? Jucăm Karamazovii. Despina zicea cu emfază „jucăm”, deși rolul ei era unul pasager, aproape de figurație. - Despina, banii ăia pentru blănuri nu se fac din loja de la teatru. De Karamazovi îmi arde mie? Am citit demult cartea, am plâns pe fiecare pagină. La ce crezi că mi-a folosit? - Mă gândeam că vrei să mă vezi în costum de epocă. - Vreau să te văd în costumul Evei. La noapte. Până atunci, am de văzut niște cifre, de dat o mie de telefoane... - Totuși, trăiești cu o actriță; nu ești curios măcar să știi cum joacă? - De parcă n-aș ști! Te văd jucând în fiecare zi, ori de câte ori mă buzunărești. Dispari! Apoi, fiindcă o simți bosumflându-se și îi părea rău s-o vadă astfel, îndulci un pic tonul: - Bine, bine, nu te supăra! Să mă chemi când ai să joci Anna Karenina! - N-o să primesc niciodată un asemenea rol. Decât... decât dacă ai interveni tu. - Știi că nu fac asta. Oricâte relații am și oricât de mult și de murdar m-aș folosi de ele, nu mă amestec în artă. A mai rămas ceva sfânt în mine. Îmi bag nasul în orice, de la politică până la afaceri, dar arta trebuie să fie și să rămână neîntinată. Arta trebuie făcută de artiști! - Dar și eu sunt artistă! - Atunci merită-ți rolul! - Am plecat. Pe diseară! Aaa, și mulțumesc! Bună, Alexandru! - Sărut mâna! Salut, David! Alexandru intrase înainte ca Despina să părăsească încăperea, el și cu David erau destul de apropiați cât să-și permită să intre la el, fără să bată, la orice oră. Chiar dacă David era „șeful”. Era mâna lui dreaptă, îi cunoștea toate învârtelile, și singurul în care avea încredere deplină. Totuși, nu s-ar fi zis prieteni, prietenia înseamnă ceva mai mult. O simplă asociere bazată pe interese, din care ambele părți aveau de câștigat. David învățase politica din mers, iar Alexandru fusese cel care îi îndrumase pașii, îl descurcase din multe încâlceli. El era personajul „la vedere”, David acționa oarecum din umbră. Politic, avea o poziție bună, oameni la comandă, bine plasați în guvern. În afaceri, oficial, Alexandru era administratorul. Însă nu făcea un pas fără a se consulta cu David. Auzise ultima parte a conversației lor și îi veni să întrebe: - De ce te porți astfel cu ea? - Astfel cum? - Disprețuitor și dur. - Ascultă, Alexandre, nu te plătesc ca să mă descrii. Dacă vreau portretul-robot, mă adresez Poliției. - Îmi e milă de ea... - Dă-i de pomană! Când ți-e milă de-un om, îi dai de pomană... - Lasă asta! Am găsit-o plângând, într-o zi. Spunea că nu mai rezistă. - Și ce o ține? Ușa e deschisă. De ce nu mă părăsește? - Nu poate. Te iubește, e dependentă... - Aha! Dependentă, da. Pariu că, dacă mâine aș sărăci, ar putea? Mă iubește! La fel de mult cum își iubește haina pe care și-o va cumpăra. Ba, poate ceva mai mult, întrucât haina aia nu poate produce alte haine. Eu, da. Dar, până la urmă, cine are nevoie de iubire? Știi, când am descoperit ce poți face cu banii, pe lângă chestiile obișnuite, am fost de-a dreptul șocat. La început, nu-mi venea să cred că oamenii pot fi cumpărați atât de ușor. Sunt unii care, pentru niște mărunțiș, ar vinde-o și pe mă-sa. E interesant să-i vezi cum se prostituează pentru bani, funcții, faimă... aș putea face un întreg studiu sociologic. În fine... Spune-mi dacă ai rezolvat! - Nu prea... - Acest „nu prea” înseamnă, de fapt „nu”, așa-i? - Da. - Ce n-a mers? Trebuie să mărim suma? Îți dai seama că articolul ăla nu trebuie să apară cu niciun chip. - Nu cred că merge nici cu suma mărită. De altfel, am plusat cu de la mine putere. Știam că n-ai să te superi. N-a mers. Nu vrea să ia mită și pace. - Ha, ha! Cine-i dobitocul? E prima oară când aud asta. E de pe planeta Pământ? - De fapt... e o dobitoacă. O avocată care scrie și la ziar. - Așa... Vreo zână bună care-și închipuie că schimbă lumea. E chiar amuzant. Adu-o- ncoace! Doar mă prefac că suflu spre ea, și-o să-mi sărute și tălpile. - N-aș prea crede, dar în fine... M-am gândit și eu, însă... crezi că e bine să afle cine stă în spatele afacerii? Ea știe numai de mine. - În situații de forță majoră... Și-apoi, dacă e așa deșteaptă, tot va afla până la urmă. Cum zici c-o cheamă pe salvatoarea omenirii? - Zorina Dinulescu. Avu o tresărire. Nu mai auzise numele ăsta demult. - Zorina... ăsta-i un nume destul de rar. Și zici că-i avocat? - Da. De fapt, a prins firul din niște procese, puse cap la cap. O treabă foarte inteligentă. Dacă-l publică, suntem pierduți. - Ia nu mai lăuda dușmanii! Dacă-l publică! Treaba ta e să nu-l publice. Pentru ce te plătesc? Așa cum ai aflat de existența lui, tot așa să-l faci să dispară! - Dar știi... am încercat totul. - Te-ai interesat despre ea? - Bineînțeles. Și ce lapte a supt de la mamă-sa. Nu i-am putut găsi nimic... - Atunci trebuie să știi și dacă Dinulescu a fost numele ei dintotdeauna sau nu. - Sigur. Ãsta e numele după căsătorie. A chemat-o Savin. Zorina Savin. A fost căsătorită cu-n inginer de aviație care a crăpat într-un accident. Ce fac, dublez suma? - Nu! N-o să accepte. - De unde știi? O cunoști? - Știu. Pentru tine, e de ajuns. Trebuie să acționăm mai sus, la directorul publicației. - Totuși, ziceai că vrei s-o vezi. Când s-o aduc? - Nu, nici vorbă, uită de asta. Rămase cu ochii în gol. Așadar, din nou Zorina. Și din nou trebuia să se ascundă de ea. Alexandru era uluit. Nu-l mai văzuse în stadiul acesta de tulburare; ce era cu „șeful”? - Atunci să vorbesc cu directorul? - Da, dar vezi ca ziarista să nu pățească nimic. Dacă i se întâmplă ceva, răspunzi cu capul! - Dă-mi voie... nu mai pricep nimic. Mai întâi îmi spui să mituiesc autorul articolului, dacă nu merge, să recurg la amenințări, la șantaj. Acum mă trimiți la director și mă ameninți că-mi iei gâtul dacă aia care vrea să ne bage în rahat pățește ceva. Ai dormit bine azi-noapte? Ai febră? Ai mâncat ciuperci otrăvite? - Ai să mănânci tu o zeamă lungă. După gratii, dacă nu rezolvi imediat. Ziarul apare peste două zile. - Stai, lasă-mă, m-ai luat prin surprindere. Să mă gândesc... - Mișcă-ți neuronii! - Așa voi face. - Mai e ceva? - Da. O donație pentru Biserică. Semnezi? - Desigur. Altceva? - Părintele vrea să-ți vorbească, să te cunoască personal, să-ți aducă mulțumiri. - Să-I aducă mulțumiri lui Dumnezeu! Nici pe El nu-L vede; ce nevoie are să mă vadă pe mine? Să nu prind popi în ușa mea! Mi se pare că ți-am mai spus. Dacă nu, află acum! - Nu mai înțeleg chiar nimic! Și am pretenția că nu sunt un tâmpit. De ani de zile, dai bani bisericilor și mănăstirilor, dar, când vine vorba să vezi vreun preot, parcă te-ar electrocuta. Ce să mai înțeleg? - Alexandre, a câta oară îți spun? Tu nu îmi mănânci banii ca să înțelegi. Are cine să gândească. Tu trebuie doar să execuți. Să-ți repet? - Nu, șefu’, doar că eu aș vrea să te înțeleg uneori și nu reușesc deloc. Suntem oameni, trăim unii lângă alții, avem curiozități... - Să nu le mai ai! În fișa ta de post, nu există capitolul „curiozități”. Și nu-mi mai zice „șefu”, că mă enervezi! - Bine, șefu’! Odată cu replica, Alexandru și-a luat și picioarele la spinare. Știa că glumele merg până la un punct. Până la urmă, cu toate ciudățeniile lui, David fusese întotdeauna corect și generos cu el. Până acum i-o știa pe asta cu popii, făcea alergie numai la cuvântul „preot”. Ar fi înțeles dacă făcea alergie și la Biserică, dar nu era deloc așa. Acum, alt mister: cu bambina aia care nu trebuie să pățească nimic, deși el trebuie să facă ce-o face ca să împiedice publicarea articolului. Cine să-l mai înțeleagă? Dar, până la urmă, are dreptate. Ce nevoie am să-l înțeleg? Cu banii pe care mi-i dă, ar trăi regește zece familii cu câte zece copii. În situația asta, poate să-și pună și cercel în nas, nu mă interesează... David rămăsese singur, cu gândurile lui. Se tulburase și asta nu era bine. Dar parcă nici nu-i venea să iasă din starea asta. De ani de zile, de când își pusese masca nesimțirii, cum obișnuia să spună, nu lăsase niciun gând, niciun sentiment să-i umbrească drumul. Până la urmă, aceasta îl ajutase și în politică și în afaceri. Se uita la fraierii din jur care picau ca muștele din cauza sentimentelor de noblețe – sanchi! De fapt din pricina slăbiciunilor lor de rahat. Cum a pățit-o fraierul de Covalescu, de la PTSD. Cu douăzeci de minute înainte ca victoria lui la șefia partidului să fie anunțată ca sigură, au venit prietenii de la echipa adversă și i-au pus pe masă niște poze. Cu el ieșind noaptea de la madame X, cocoană respectabilă altfel, care și ea avea un fraier pe care-l ținea de toartă, drept acoperire. Cum era s-o expună pe doamna? Dar el? S-ar fi compromis definitiv. Așa că a fost nevoit să se retragă în ultimul moment, așa cum i s-a pus condiția. A plecat cu coada între picioare, dând public niște explicații penibile gen „probleme de sănătate” sau „vreau să-mi petrec mai mult timp cu familia”. De râsul curcilor! Când intri într-o treabă ca asta, ori ai mușchi, ori te apuci mai bine de săpat via. Dar ca să-ți păstrezi „mușchii” tari, e nevoie să ai, în primul rând, sufletul tare. Să nu te lași copleșit de nimic, robit de slăbiciuni. Oricum, lui îi folosise slăbiciunea celor din jur, de câte ori nu și-a mai pus o treaptă în calea ascensiunii sale tocmai pe prostia unora și altora. În sfârșit.... Cum am ajuns aici?