Instigare la nevisare, cu Florentina - Loredana Dalian

Anul 2012 a fost pentru prozatoarea Florentina – Loredana Dalian, membră a „grupului Helis”- Slobozia, un context potrivit pentru a reveni în atenția publicului iubitor de literatură cu un nou volum. După mini-romanul „Scrisori netrimise”, care a avut menirea de a-i fixa locul pe orbita literaturii ialomițene și nu numai, ea își permite un moment de respiro și se întoarce la prima ei dragoste, la proza scurtă. Volumul, numit foarte incitant „A unsprezecea poruncă” (Editura Rafet, 2012), a fost publicat în urma câștigării premiului „Mircea Micu” al Festivalului Internațional „Titel Constantinescu”, Ediția a V-a, desfășurat la Râmnicul Sărat. Acesta cuprinde 15 povestiri, tratând tematici diferite, scrise în registre diferite, dar păstrând toate, aceeași marcă. Unele dintre ele se definesc printr-un profund iz de melancolie și trădează fără nicio reținere sensibilitatea interioară a autoarei. Este vorba aici despre acele povestiri care reiterează copilăria, ilustrând anumite aspecte ale acesteia: așteptarea bunicii în „Să pleci. Niciodată să rămâi”, lumea poveștilor în „Căsuța iepurașului” sau jocul cu păpușile în „Păpuși”. Ceea ce atrage totuși atenția în aceste proze ale copilăriei, este faptul că fiecare dintre ele se sfârșește cu o notă de înțelepciune, izvorâtă din arcul peste timp pe care autoarea îl realizează prin raportarea amintirilor la prezent, și care constituie de fapt esența acestor proze. Un alt arc peste timp, dar în sens invers, se realizează și în proza „Moara”, în care un moment al prezentului, întâlnirea cu un om drag, provoacă amintirea unui episod mai putin frumos al copilăriei. Tot sub semnul amintirii, dar de data aceasta a unor persoane, sau mai degrabă personalități, stau prozele: „Mereu alți călători”, tribut adus Părintelui Teofil Părăian; „Fotografia”, în memoria Părintelui Arsenie Papacioc și „Poarta”, ce evocă figura Episcopului Damaschin al Sloboziei și Călărașilor. Aceste texte, ale amintirilor, se pot clasa cu ușurință sub numele de „proze ușoare”, în sensul că pentru parcurgerea lor, cititorul nu trebuie să își exploateze foarte tare partea cognitivă, fiind suficient să se lase purtat de valul lecturii. În contrast cu acestea, se evidențiază un număr de patru texte, care prin complexitatea subiectului abordat, se pot oricând constitui sub forma unor scenarii de dramă de scurt metraj. Acest grupaj pe care l-aș numi „piesele de rezistență”, este alcătuit din prozele: „Zina”, „Clementina”, „S.O.S.” și „Cântecul”. Prima dintre ele, „Zina”, ilustrează două aschii sărite din trunchiul comun al unei drame puternice: pierderea oamenilor dragi. Doar că direcțiile sunt diferite: o „așchie” își pierde doar capacitatea de a-și reda un sens vieții, cealaltă își pierde chiar identitatea personală și cu aceasta orice orientare existențială. A doua proză din grupaj, „Clementina”, prezintă drama unei vieți „lipsită de orice grijă”. Poate cea mai emoționantă poveste este cea a tânărului locotenent Vasea, comandant de pluton și cercetător științific, pentru care simțul sacrificiului se dovesește a fi crez și lege, și totodată cauza morții sale premature, o moarte care îl află în ajunul zilei în care ar fi vrut să-și împlinească iubirea. Ultima proză din acest ciclu, „Cântecul”, aduce în atenție drama și totodată misterul unui călugăr plecat din mănăstire, dar care continuă să rămână sub jurământul tăcerii. Iar „trădarea” involuntară a acestui jurământ, aduce cu sine și schimbarea de direcție a vieții: părăsirea gospodăriei în care găzduia, spre o destinație necunoscută. Ceea ce au în comun aceste patru proze este starea de spirit pe care o insuflă, care se concretizează am putea spune sub forma unei instigări la nevisare, la realism. De altfel inclusiv titlul volumului spune același lucru, deoarece a unsprezecea poruncă, așa cum reiese din proza omonimă, care este de altfel un colaj de situații aducătoare la realitate, este „să nu visezi”. Așadar, viața și provocările ei ne invită și totodată ne învață să lăsăm naivitatea și visarea copilăriei și să ne ancorăm în realitatea concretă și obiectivă a lumii in care trăim. Un caz cu totul atipic pentru acest volum și pentru proza scurtă a autoarei este proza „Plasa monofilară”. Și aceasta deoarece, spre deosebire de restul textelor în care autoarea pare preocupată strict de situațiile de viață prezentate, trecând cu vederea prezentarea decorurilor în care acestea au loc, sau mulțumindu-se să le prezinte foarte lapidar, în această proză ea reușește să descrie foarte vast universul pescarilor, lăsând cititorul să simtă întreg parfumul ecosistemului „pescăresc”. Așadar, odată cu volumul „A unsprezecea poruncă”, scriitoarea Florentina – Loredana Dalian, ne poartă prin intermediul literelor, atât prin iluzoriile grădini înflorite ale amintirilor copilăriei, cât și prin labirinturile psihicului uman, prin prezentarea unor drame existențiale. Iar prin diversitatea tonurilor abordate, oscilând între melancolie și realism, între trecut și prezent, între dramă și relaxare, înțelegem că avem de-a face cu o scriitoare aflată într-o continuă căutare a identității literare, cu un fruct din marele pom al literaturii, aflat într-un proces de coacere continuă. Salutăm această nouă ieșire la rampă a scriitoarei Florentina - Loredana Dalian și așteptăm cu interes noile creații literare ale acesteia. Romeo Aurelian ILIE București, ianuarie 2013