Poezie
Pe vremea aceea
Copilărisme
1 min lectură·
Mediu
Purtam costumul de pionier
- cămașa albă și fusta plisată bleumarin -
(fustele mele erau întotdeauna scurte)
distanțele erau lungi.
plecasem la Cântarea României
în satul vecin
care părea atât de departe.
diriginta era tânără
dar, vai! o vedeam matusalemică,
nu contează, noi tot o iubeam.
și Adrian o iubea, pricepusem noi cam ce e ăla un iubit.
Adrian ne-a servit cu bomboane,
noi i-am dat dirigintei cadou o păpușă
era băiat
ne-a întrebat cum să-l cheme
noi, în cor: "Adrian"
a zâmbit...
La sfârșitul anului ne-a anunțat, așa,
pur și simplu că pleacă.
cum să plece?
dintotdeauna am urât plecările.
ne spusese profu' de geografie,
nu l-am crezut
mințiți, tovarășe profesor!
am condus-o cu flori până în gara din satul vecin
pe o căldură de 40, prin colb
ne imaginam că mergem la Cântarea României...
s-a urcat în tren
lăsând în urmă parfumul.
a rămas la geam, fluturându-și mâna;
mergeam și noi pe urma trenului
și-a amintirii...
drumul înapoi a fost lung,
pe vremea aceea nu credeam
că poți pleca doar cu-o fluturare din mână,
pe vremea aceea credeam
că oamenii se întâlnesc pentru totdeauna,
că iubirile durează o viață.
001401
0