FLOARE PETROV

să crezi că viața te-a primit ca pe un rege chiar dacă ai ales slujirea ei necontenit să lupți, de pe spiralele dorinței să rezonezi frumoasă lege geografie carnală vitalitate pentru viața celor

nu mai recunosc coordonatele cu blănuri de vulpi, regina morții se camuflează iar în prototipul rubicond ticluind farmece și picură magii de foc spre-a vieții stâlpi prin diorama uneltirilor a

muza cu vioara din miraj a descins... la kilometrul zero a micului Paris dezolant animă un refren din simfonia cu prestigii, picamere și bidinele solfegii cuplează cu durabil mortar. șapte

copacii amuțesc sub scrâșnet de topor munții-s despăduriți cât vezi cu ochii glia sărăcește sărmana n-are spor trecută prin blestemul babei Dochii. nemulțumirea crește în popor iarna își

aici întotdeauna cineva pe demoni va amnistia, un cult va teoretiza lumea de junglă și de vagabonzi, ca pe nimicuri le vom procesa cu inimă de pudibonzi, chiar dacă moartea cu ostașii ei în cefe

rece războiul moliilor... fierbinte războiul cotoilor înfrânabilă adrenalina salturilor toante, din gropi în boscheti de noapte pădureață, statornice-s doar dijmele de neviață crescătoare-s

cu vii și cu morții mereu laolaltă, splendori, prescură, vin și anateme, trec anii prin mine fericiri se-arată, luptă, dezrobire, mulată pe vreme. extind spre ceruri aripi exersate, scântei de

pe frecvența dilemei roșcovane... nu știu dăcă-i bine să mă bucur de noul partid răsărit din valuri cu solzi cu mici dințișori, asemeni unui guvid ițit năstrușnic din vid să tachineze rechinii

iubirea noastră ca o primăvară făcea și gândurile să înflorească astăzi în inimă suspină o vioară și viața are parcă gust de iască. iubitule tu ai pierit ca un martir și eu nu am putut să-ți

vise renasc din cenușă ca pasărea Pheonix să simt iar paradisul aproape de cord mă desfășor în viață cu credință de onix revelații mă umplu de la Sud la Nord. cântecele vârstei și iubirii sunt

o noapte austeră o să-mi închidă ochii cândva, până atunci mai pot visa ca sunt femeia de mătase, și pot broda luminile pentru mai marii de mucava, ce propagă scabroase trăiri cu senzații

nici o durere nu mai pot curma, cu indezirabila mea libertate, când zilnic simt teama pentru ce va urma, tremur în rime pentru sensul de soră de frate. năvalnic și de neoprit ca o

Bachus pe mare divan golind cupele cu mari emoții, capricioasa Circe unduita clopoțindu-și nurii astrologul binelui a început să chelească de furii că Fortuna și Pandora duc la nufărul

gata, cu potirul flegma grea și leneveala din borduri, azi vreau să râd cu pro f m, tăifăsuind cu Oul își scoate pliscul fredonând- cu el alai de trubaduri sub panasonic discobol exersând reanimă

sub o bulă papală, sub o veselă bulă de aer doamne, mă ilustrezi răsad cu albe confirmări ? mă hrănești cu lingurița de viață spectaculară... cuminți răsăririle lumii în lumini de

nu-i nici o îndoială sunt menestrel șoptit printre tarabe și vitrine pline cu manechine, biete creații, nu spun nimic, nu fac nimic niciodată, nu simt nimic, doar prezintă costumele cele mai

Este o singură cale spre Dumnezeu- venerația, este o singură cale spre artă - venerația, străbătută coerent fără fariseism până la capăt abia atunci vom fi oameni, până atunci mimetismul uman

e mare sărbătoare, dar eu tresalt atipic dureros prin rezonanța spiritelor rare, ce au pierit în temnițe de sânge. sub pielea diafană nobilă augustă au invadat păduchii de aur, demonii roșii

Capitol 1. Reperele sacre. Ca structura poetică am ales ca mentor spiritual si pe maestrul iluminat Mihail Eminescu. Este un mântuitor al neamului prin opera sa a ridicat mult conștiința

doamne, ce știu bine când multe nu știu ? oare nu sunt poeții fii mioriței liberați din stână? cu izvoarele cu codrii formând frumoasă gașcă prin trupul lor deschid cărări turmele de

îngeri furioși aruncă-n trandafiri ouă de ghiață, în turnuri aurite șerpii mari se ascund, vară vlăguită, răcorită cu capricii de piață, doar expresii repezi despre afect imund. plutesc

inima mea e o mină cu sacru minereu filonii de iubire susțin toată ființa credința izvorăște ca sângele mereu în altarul treaz slujește chibzuința. inima-i maestră din mâhniri face artă se

sacrificând noapte de noapte clorofila, în timp ce nimfa primăverii spală de mizerie zambila. uneori am sentimentul că scriu doar să nu urlu, la mutrele televizoarelor cu cap pătrat, nici