FLOARE PETROV

mă topesc ca gheața este aspră caniculă și mă întreb de ce e soarele schimbat din fericiri a rămas doar o particulă parcă și anotimpurile au turbat. sunt uluită de atâta uscăciune arde

am convingerea puternică, efervescentă din ce în ce mai mult,că fiecare om trebuie să fie prieten cu toată lumea, primul pas important pentru ca pacea să fie indestructibilă, invincibilă, pentru ca

cred în mine cred că-mi surâde norocul să mă înalț pe aripi de îngeraș să zbor spre soare să-i înțeleg jocul care arde veșnic cu-al luminii făgaș. când zâmbesc sau cu lacrimi pe față sufletul

te rog caută-mă mai târziu iubite când lacrimile tale vor ajunge pe buză când dorul tău se va scurge pe frunză să freamăte vara povești înverzite. până atunci te recompun din vis cu ochi de

stau de veghe în lanul de cuvinte au răsărit ideile trebuie să se coacă soarele mi-e alături cu razele sfinte cu mângâierea tandră pe spice se apleacă. nu e loc de minciună sau de ironie cu

muzica e perfectă ora-i pentru tango soarele se bucură împreună cu noi atingem mirabilul fiecare ego doi pași la dreapta la stânga doi. vântul năzdrăvan se joacă în plete șoptește la urechi

elogiu luminii lumina îmi pictează fericirea pe față ca un pictor tainic un portret metafizic e chipul îngerului cu blândețe măreață am să îl păstrez în anturajul fizic. azi îi compun

cuvinte în lumină brodez neîntreruptă pentru fericire mi-a rămas poezia duc cu întristarea energică luptă așteptând stele să-și ningă frenezia. am învățat pământul să mă țină minte plină de

pe hotarul crizantemelor de aur curg râuri de doine și romanțe vechile obiceiuri au devenit tezaur și fericirile au multiple nuanțe. în seri de poveste se fac șezători chipuri de îngeri se țes

dorul de tine nicicând n-o să-mi treacă iubirea noastră o păstrez în sânge acum lupt cu întristarea seacă inima mea ne-ncetat te va plânge. e ziua ta iubite și tu lipseșți de la festinul cu

vara își face bagajul grăbită să plece împlinită într-o lungă vacanță se știe prețuită adorată iubită a slujit natura cu multă prestanță. lasă în urma ei grădini pline de rod câmpii întinse cu

n-am prins peștele de aur în năvod dar speranța nicicând n-o voi pierde nimeni nu-mi cunoaște a norocului cod credința se extinde ca tundra verde. mai am multe de făcut în lumea asta aș vrea

anotimpuri trec unul după altul munții când sunt albi când sunt verzi codrii lor semeți ating înaltul în măreția lor poți să te pierzi. fii apelor domnesc pe mărgeane fii câmpiilor pe lanuri

fericirea zilei pare doar o umbră tristețea nu mă lasă de loc în pace am senzația că viață mea e sumbră că nu mai sunt ca în trecut dibace. timpul îmi desface sentimentele-n patru aș vrea

e o zi specială, să-mi cânte un cobzar romanța tinereții adorată prea mult dar mă trec fiori de sentiment bizar că plutesc pe valul oceanului ocult. azi adaug un an la bătrânețea mea și mă

purități angelice într-o aluzie mângâietoare fac timpul să vibreze discret consecvent, umanitate blândă, tablouri în splendoare imortalizări de sunet cu iubiri din prezent. ascensiuni în

- doina unei excursii interioare- evadare unde nu-s metrouri microbuze cu teroare. mi se impun canoane, închinările la burți sfidătoare, colosale ca un ogor menit să fie pâinea celor

e iarnă și ninge cu momente fresh arbori se îmbracă cu straie de argint în grădină se așterne imaculat preș eu mă îmbăt cu doruri cu gust de absint. nutresc cu Calea Lactee un liric

aud izvoarele sub crucea Caraiman, revin cântând solemnele lucidități, imnul renașterii răsună-n mărgean fluidă silvană, lumina pătrunde-n cetăți. inimi de ghiocei ca oștiri temerare în suflu