FLOARE PETROV

nu e noapte fără vis nu e zi fără cântec am strâns în palme stele pe linia vieții înfirip fericirea, deznădejdea o spintec în muzica zorilor la poarta dimineții. charele din trup se

lacrimi din stele se scurg în ploaie lumini tresară atinse de umbre pe cer nu e loc de structurile sumbre astfel primesc noaptea lucidă în odaie. pe pereții casei sunt jocuri bizare cu lumini

moartea e ca bezna cu gura flămândă mușcă din mine în ritm necontenit sunt ca un deliciu cu firea mea blândă se-nvață cu-al meu zbor către infinit. nu mi-e teamă de moarte nu-mi face hatâr voi

beată de fiorurile propriilor alegeri nu am trecut în viață prin tragedie mi-am cizelat gândirea pentru înțelegeri am convertit speranța într-o melodie. am dobândit credință în prilejuri de

speranța mă transpune în stări de vibrații descoperind cu ea căi de purificare fac salturi de voință cu zeci de admirații mă pregătesc mereu pentru marea schimbare. am ridicat altarul pe

vorbele sunt flăcări care ard în sine convingerile-s fulgere fără argumente conștiința timpului mă poartă spre mâine transform în profeții zeci de sentimente. când elanul vieții scade învăt să

mă transfigurez în forma ideală beată de fiorii astrului din mine versul alunecă prin albastră cerneală în urma lui o amprentă rămâne. n-am gustul renunțărilor la viață nu-mi otrăvesc ființa

setea maladivă de iubire o simt în profunzime stropi de rouă și lumină nu îmi sunt de-ajuns zâmbetul melancolic înspre naturi sublime zilnic îl azvârl din suflet desprins. am absorbit în mine

cred în cuvintele surse de lumină spre eternitate multe doruri parcurg de Sfânta Treime nu mă simt străină absorb învățături ca izvorul mă scurg. în suprema detașare las regretul în

lumini se așează în sublime corole zori sorb roua din parfumatul crin din suflet se revarsă râuri de parole la miracolul naturii vreau să mă închin. iubirea muntelui în peșteri

voi adormi și voi visa că zbor să mă descătușez de bătrânețea grea voi pune la tristețe lacăt și zăvor căci este nedorită ca o piază rea. în drumul meu voi întâlni un astru stea sau luceafăr

mi-e dor să mai ascult al izvorului șipot să-mi răcoresc obrajii ridați și plânși regret că am îmbătrâit și nu mai pot să strâng în suflet toți anii necuprinși. mi-e dor să revăd prietenii

nu joc periculos, nu sunt actor la spectacolul vieții particip și eu în rândul patru ca un spectator strâng mirări în retină mereu. mă îngrozesc de politici murdare zeii jonglează cu sufletele

înțelepții dezleagă misterul din rune unesc cerul cu pământul în divinații reaprind focul iubirii care spune că viața e superbă cu mii de motivații. invoc visul albastru din noaptea

iubesc cerul și pământul, viața tot mai mult acum la bătrânețe iubirea-i mai profundă mă îmbăt cu elixirul dulce și exult cu noian de sentimente sufletul abundă. am cuprins credința din oceanul

toată noaptea cântă broaștele pe lac emit incantații ploaia să revină fără apa sfântă pământul e sărac arbori și flori mor fără nicio vină. atunci să vină ploaia cea mireană rapsodia

în grădina fermecată-i feerie de lumini concertul de greieri răsună în noapte zefirii fericirii se leagănă în crini făpturi îndrăgostite împrăștie șoapte. m-a acoperit total avalanșa de

știu că uneori viața este foarte nedreaptă produce mari dureri în ritm accelerat am îmbătrânit dar urc treaptă cu treaptă spre înțelepciunea universului curat. știu că fericirea este ca un joc

de-aș avea printr-o minune anii tinereții dar totuși cu mintea ce o am acum aș cunoaște mai bine rosturile vieții nu aș lăsa secundele să se facă scrum. îmi este tot mai dor de tinerețea

vara avenit în cântec de harpe pe corzile fine sunetele dansează soarele iubirii strălucește sub pleoape inima îndrăgostită mari emoții furnizează. teii înfloriți împrăștie miresme parfumul

iese soarele din mare se luminează întreg pământul pescăruși pe țărmuri mă învață să zbor pe plaja cu săruturi se domolește vântul cuprins de mirare cu substrat de amor. iubesc spiritul

gândurile mele înverzesc în cer îmi pregătesc viața pentru dincolo în raiul fericirii de apoi, prosper voi zâmbii lumii, zeului Appolo. visele mele sunt atinse de patimi cu freamăt puternic cu

urmăresc pe asfalt desenul în cretă o fetiță bălaie intră în gândul meu îmi amintește de copilăria mea discretă când pictam pe pânză mândru curcubeu. în culorile calde îmi găseam alinarea și

la si la sol fa re, cântec de mărgean vibrează în adâncuri de suflet boem se-mpletesc lumini cu dorul mirean dintr-o mirare verde se naște un poem. florile de colț dansează cu vântul sus pe