FLOARE PETROV

tristețea curge-n mine ca un râu de lavă îmbătrânesc și-n trup toate oasele dor am uitat de zâmbet de simțirea suavă hulpave flăcări ard aripi de amor. stelele-mi sunt aproape ca să mă

câmpia de gânduri se-apropie de seceriș lanuri de grâne se pârguiesc în soare ploi de lumină se scurg prin pietriș până în adâncuri și se-ntorc izvoare. câmpia mi-e dragă și muntele mi-e

e gerul prelung și cumplit al finanțelor, de la un capăt de lume până la celelalte, parcă s-au întâlnit în întunericul halucinantelor, au înghețat țestele, își fură unul altuia căciula , au

de-ai fi o stea te-aș căuta pe cer ți-aș pune la picioare flori de peruzele și te-aș veghea precum un grănicer ți-aș umple sufletul cu poezele. mă blestem să te iubesc cât voi trăi dragostea

speranța-i un vapor cu zece nivele a ocolit pericole în Triunghiul Bermude trăiește aventuri transpuse-n nuvele se afundă în valuri printre baracude. speranța mea-i un suflet de vioară nopți

la confluența dintre vis și zori, preafericită, dulce rouă sorb, m-aplec a binecuvântare printre flori că timpul meu e vesel nu e morb. rotund înșurubează-mă-n lirism, spre sus și

seara începe cu o frumoasă serenadă stele răsar zâmbind cu sclipiri de argint eu cu fantasmagoria fac mare paradă când luna mă seduce cu un alint. pășesc în vis gândindu-mă la tine ești omul

chiar și la tristețe românul petrece își îneacă amarul în paharul cu vin chiar dacă norocul pe lângă el trece își caută nădejdea în cerul divin. eu speranța fragedă o frământ în cocă pâinea

Țara-i în carantină visele-s spulberate viața se complică pe zi ce trece durerile-s mari crunte nemăsurate covid-ul face victime șapte din zece. spitalele sunt pline până la refuz și nu sunt

melancolia iernii mă transfigurează mă simt un porumbele pe-un ram golaș dorul de normalitatea mult durează și suflet îmi cere o clipă de relaș. tristețe amară cum să lupt cu tine? mă ții

mi-e dor în fiecare zi din an să te strâng în brațe să te ador să plutesc cu tine pe clape de pian ca melodia noastră de amor. și te iubesc precum Soarele Luna precum arborii lumina

am împărțit la doi și bune și rele nopți albe cu iubire am decorat doi visători călători printre stele povești cu universul am memorat. pulsul inimilor a devenit cântec luna ne-a croit drumuri

vorbesc cu mine să mă regăsesc printre griji tomnatice pierdută primenesc gânduri cu aromă de mosc însoțită de lună pe a nopții redută. sunt lacrima din ochiul unei stele în palma caldă a

în cetatea primenită e forfotă mare mii de magazine îmbie cu delicii să fie belșug pe masa de sărbătoare să se satisfacă pofte și capricii. eu pot face magia să se împlinească cu gândul curat

îmi caut fericirea pe un alt traseu departe de necaz de griji și regrete cu slove optimiste compun un panseu deasupra mea zboară minunate egrete. credința mea este mirabil cult primăvara cu

lupt cu cuvântul pe-al stihiilor front am primit lovituri în față și în plex eu n-am produs nimănui vre-un afront respect viață lumea cu un crez complex. semnele timpului le-am adunat în

mi-a expirat pașaportul pentru fericire la granița timpului trecutul mă ajunge dorul de iubit cerul îl străpunge îmi apare-n visuri că o plăsmuire. îmi amintesc de nopțile în doi când ne jurăm

ochii îmi plâng când inima oftează ploaia de lacrimi îmi spală obrazul învăț de la vulturi să fiu vitează în lupta cu durerea cu necazul. îndulcesc amarul cu-o lingură de miere apoi alung

geografia surâsului îmi este tot mai dragă iubesc zâmbete de îngeri scăldate în soare vreau să colind cu visul prin lumea întreagă să adun în suflet mirajul iubirii, splendoare. dârz muntele

iubirea luminează ca stelele în noapte ajută visele să își găsească drumul pure sentimente ce se transformă-n fapte disipă tristețea cum risipește fumul. știu că inima este palatul