Filip Razvan Constantin

Mitocondric gândul ce îl poartă către lumină, e pas pierdut printre nori - e sfâșietorul glas ce nu a rostit CUVÂNTUL. Aripa lui(ei) frântă curgătoare peste Styx s-a prelins infinită în

Am uitat cum se \"scrie\". Cum se trăiește. Am strivit munți de iubire sub un desen. S-au transformat norii diafani de poezie într-o gamă de culori PANTONE. Mi s-au uscat cuvintele,

Un gând integrală triplă din timp, un val imens sărat, haotic și distant = țipătul peștilor eșuați în estuar... Alegorie

Nu. În sfârșit,până acum trei ani, când a început totul. La trei ani de la acel eveniment m-am hotărât că ar fi timpul să scriu ce s-a întâmplat pentru ca lumea să înțeleagă, căci puțini știu, iar

atemporal, miliarde de molecule de sfințenie se coagulează incerte în Matricea ultimă, a eternității. rigide, pastile de lumină uriașă se unesc infinite in Mișcarea albastră a iubirii.

Rupt și sfâșiat carsticul gând de libertate luptă în plasma imensă din mintea obosită de adolescență târzie a bătrânilor din noi.

Peste liniaritatea crescândă a valurilor plutește nestăvilită, liniștea cumplită din țipătul pescărușilor morți. Doar superficilitate debordanță...

În ceața smulsă strâmb din drumul norilor zace imobilă ascuțimea adâncurilor. Peste răceala din umbrele celor duși cade retorica mercenarilor ascunși.

Acolo unde sufletul nu-și mai zărește rădăcina firavă acolo când materia se fragmentează în particule esențiale de iubire acolo cum mintea zăbovește asupra nimicului, rarefiat până în