Singura-n noapte, te caut mereu
Si nu te gasesc, iubitul meu...
Simt in aer parfumul tau
Ce face sa-mi fie tot mai rau.
Stiu, am gresit, si-acum cer ajutor noptii,
Si, daca nu m-ajuta, poate
Pierduta printre firele de praf,
Uitata printre stropii de apa
Este amintirea ta.
De ce te-ai purtat asa?
De ce nu ai stiut sa fii
Precum mi te-am imaginat?
Acum nu mi-a mai ramas
Decat crucea
Candva, undeva, era un suflet
Care a stiut sa ma invete
Sa iubesc.
Dar el s-a pierdut, s-a spulberat
Cum vantul spulbera nisipul.
Asa s-a dus si acest suflet
Cand asupra lui s-au abatut
In mijlocul naturii, unde totul se contopeste cu ceea ce exista in jur, culorile parca se pierd intr-un neant al extazului, al necunoscutului si al intunericului. Zapada neagra acopera copacii
Biserica trista se-nalta spre cer
Inconjurata de moarte si de stafiile
Celor ce au fost candva oameni,
Si acum sunt numai tarana.
In noapte, stele si luna palpaie reci,
Parca vestind
Gandul imi zboara
Spre o frumoasa seara,
Cu o luna plina,
Si noi eram impreuna.
O dulce amintire...
O scurta regasire
A ceea ce a fost candva...
Undeva... cu cineva...
un cineva la care
Moartea... sfarsit si inceput...
Sau inceputul unui sfarsit?
Dar fie e sau nu un inceput,
Ea e mereu u8n drum spre necunoscut
Si, practic ca un nou-nascut,
Incepi sa faci primii pasi: intai
E noapte si e frig. Atmosfera din camera e incarcata de neliniste, chiar de ura si dispret... Televizorul merge, si parca nu face decat sa incarce si mai mult aerul acesta plin de diverse mirosuri:
