Câteva riduri și o adolescență în plus

De fiecare dată când mă aflu în preajma unui roman de secol XX de șapte sute de pagini, mă întreb ce l-a determinat pe autor să întreprindă un asemenea travaliu. Freudian vorbind, scriitorul respectiv a simțit o cumplită nevoie de a defula; din punctul de vedere al lui Jung, au fost mai multe lucruri de sublimat, iar din cel al lui Ch. Bukowski, reziduurile au dat pe dinafară.

Ultima dată, întrebarea cu pricina mi-am pus-o în fața romanului Marea, marea (The Sea, The Sea, 1978), a lui Iris Murdoch, apărut la Editura Eminescu în 1983, în traducerea Antoanetei Ralian. Autoarea britanică este posesoarea unei incontestabile arte a scrisului, maestră fiind în împletirea descriptivului cu detaliul minimalist, dar relevant, a ironiei subtile cu dezvăluirea lentă a rădăcinilor amare ale unei realități somnolente. Aici rezidă și problema – romanciera este atât de conștientă de arta sa, încât nu se poate abține să nu învelească o intrigă pasionantă într-un milion de scutece. Suspansul este suprimat de irepresibila tentație a explicațiilor, divagațiilor, descrierilor. Așa că Marea , marea este cel mai probabil o lectură destinată celor cu un mecanism existențial silențios, lipsit de virtuțile demarajului, dar rezistent la drum lung.

Iris Murdoch este o excepțională pictoriță impresionistă, înregistrând peisajul în funcție de sclipiri, pâlpâiri, reflexii: „Marea care freamătă în fața mea, în timp ce scriu, are o oglindă mai curând incandescentă decât scăpărătoare, sub lumina mângâioasă a soarelui de mai. Suptă în reflux, zace liniștită la buza țărmului, aproape neîncrețită e unde, neîntinată de spumă. Către orizont se aprinde într-un purpuriu somptuos, striat de dungi de verde smaraldin”. Și tabloul se încheagă cu minuțiozitate pe parcursul a două pagini, fără nicio teamă că cititorul s-ar putea plictisi de redarea într-o manieră succesivă a efectului spontan obținut de o artă a simultaneității, cum este pictura. Mai mult decât o scriitoare, în înțelesul tehnic pe care l-ar presupune referirea la Virginia Wolf, de exemplu, Iris Murdoch este o povestitoare. O depănătoare sofisticată de amintiri inventate, care răsucește firul Ariadnei în așa fel încât să obțină o intrigă „cuantică”, în sensul de pierdere a continuității logice și de regăsire a ei acolo unde te aștepți cel mai puțin.

Marea, marea se propune ca jurnal al unui faimos regizor de teatru, Charles Arrowby, retras la malul mării, departe de zarva bârfitoare a culiselor londoneze. Nu orice fel de diary însă: „ M-am gândit să scriu un jurnal, nu pentru a consemna întâplări, dat fiind că nici un fel de întâmplare nu va mai avea loc de aici înainte, ci, pentru a-mi înregistra gândurile ametecate și observațiile zilnice: „filosofia mea”, „panseurile” mele, depănate pe un fundal de simple descrieri ale schimbărilor vremii și ale altor fenomene naturale”. Jurnal mixat cu memorii, defulare și organizare, prezent invadat de un trecut nedigerat suficient. Pespectiva proustiană se materializează în forarea trecutului personal în liniștea mucegăită a casei de la Capul Shruff. În acest pied-à-terre, locuință provizorie plasată într-un „sat de un cal putere”, sexagenarul se întrece în prepararea de mese rafinate prin simplitatea lor; bucate gen „vânul printre sălcii”: „A mânca este o ocupație atât de plăcută în sine, încat ar trebui să încercăm a suprima până și gândirea în timp ce mâncăm”. Epicureul saxon este conturbat doar de viziunile fulgurante ale unui imens monstru marin – un avertisment primit din zona abisală a subconstientului malefic.

Considerațiile asupra teatrului, dar mai ales asupra culiselor, sunt nenumărate și nu neapărat apreciative. Teatrul – „cea mai vulgară, cea mai scandalos artificială dintre toate artele”. Arrowby este un regizor format la școala shakespeariană, conservator și refractar la artificiile moderniste. De aici și facinația pe care o exercită asupra femeilor pasionale, naturi poetice sau belicoase. Considerațiile sale sunt ale unui Don Juan care se folosește de dragoste ca de un condiment adăugat libertății personale: „Ce mi se potrivește cel mai bine este dramatismul despărțirilor, sau așteptarea impacientată a începuturilor și a întâlnirilor. Nicicând n-aș putea prefera plicticoasa eternă prezență a căsniciei, farmecului întâlnirilor și al despărțirilor. [...] Căsătoria e un fel de lavaj al creierului, care îți silește spiritul să accepte o suită întreagă de orori”.

Don Juan-ul care frânsese inimile atâtor actrițe fatale, ascunde o natură don quijotescă, obsedat fiind de puritatea iubirii sale pentru Hartley. Despărțiți total timp de zeci de ani, cei doi se regăsesc în sătucul de pe litoral. Regăsirea va fi urmată de invazia gălăgioasă a prietenilor londonezi ai lui Charles, oameni ai scenei, patetici, cinici și carnavalești. Pe rând își fac apariția Rosina Vamburgh, machaită ca o fantoșă și cumplit de geloasă, vărul James, rafinat și îmbibat de sapiență orientală, veșnic iubitoarea Lizzie cu bărbatul ei cățel, Gilbert. La rândul ei, Hartley, o băbuță lipsită de grație, este căsătorită cu un fost militar, Ben, gelos și colțos ca un buldog. Fiul lor adoptiv, Titus, fugise de acasă, dar se întoarce și este re-adoptat de regizorul care își trăiește din nou adolescența întreruptă brutal. Tot acest cortegiu geriatric lasă o impresie ușor grotescă, din cauza patosului cu care își exteriorizează emoțiile, nefericirile, frustrările. Cititorul are senzația că, de fapt, asistă la o alegorie a vieții psihice, ideile și pulsiunile fiind distribuite în roluri incitant-tragice pe scena mentală a unui creier obsedat.
În mod neverosimil, libertinul Charles o transformă pe uzata Hatley într-o Beatrice și sfârșește prin a o zăvorî în casa lui, pentru a o convinge să se întoarcă la idila lor adolescentină. Eșecul tentativei nebunești este răsplata pe care regizorul o primește pentru anii de impulsivitate, gelozie și indiferență la sentimentele pe care femeile le avuseseră pentru el. Fostele sale victime asistă acum la umilirea acestui „copil rece”. Sălbatica Rosina, cea care îi avortase copilul și pe care o despărțise de soțul ei, îi bântuie casa ca o Gorgonă: „Și atunci, în timp ce mă uitam fix la ea, am avut o viziune. S-ar fi zis că fața i se evaporase, devenise o gaură, și prin această gaură am vazut capul ca de șarpe și dinții și interiorul roz al gurii deschise a monstrului meu marin”.

„Eu în chip de Orfeu înnebunit, iar ea o năucită Eurydice”, așa vede situația îndrăgostitul tardiv. Mintea sa concepe scenarii romantic-mistice: „Cât de straniu și de semnificativ părea faptul că venisem exact aici să mă mântui de egoism. Să fi fost acesta sensul final al misticului mariaj cu unica mea iubire?”.
Finalul este tragic: tânărul Titus se îneacă, Hartley și soțul ei, fostul militar „în branșa stingătoarelor de incendiu” pretind a fi emigrat în Australia, James, vărul salvator al lui Charles, pleacă spre Nirvana și el. Întors la Londra, regizorul trăiește printre statuile reprezentându-l pe Buddha ale vărului său. O reintegrare în „absolutul” londonez după ratarea unor absoluturi golite de miez. Don Quijote n-a dezvrăjit niciodată frumusețea Dulcineei, nici chiar după ce-l plătise pe Sancho să-și tragă 3000 de bice. Don Juan nu s-a temut niciodată să strângă mâna întinsă de comandorul-de-piatră, deși stia că gestul îi va fi fatal.