Poarta

- Mai e mult? - Nu știu, răspunse bărbatul. Mergeau pe cărare, ea în față, el în spate. - Am obosit. - Nu putem să ne oprim, știi doar ce ne-a zis? - Doar o clipă, să-mi trag răsuflarea. - Ne-a zis să ieșim! - Niciodată n-am văzut nici o poartă, nicaieri. Nici măcar cărarea asta n-am vazut-o pînă acum. - Sprijină-te de mine, se oferi el, nu cred că mai e mult. - Hai să luăm un cal fiecare. Am merge mai repede. Prinseră doi cai ce pășteau liniștiți și porniră mai departe în galop. Cărarea se lărgea. - La poartă o să descălecam și lăsăm caii aici. - Bine, răspunse ea. După un timp ea se întoarese către el și-l întrebă. - Cît crezi că mai e? - O să ieșim, nu-ti fă griji. - Călare e greu, se văita ea, ce-ar fi să luăm o caruță? - Dar la poartă lăsăm și caii și căruța. Inhămară caii și se urcară amîndoi în căruță. Drumul era acum mai larg. - Trebuia să-l întrebi cînd am plecat, să știm cît drum facem. - N-am putut. Era și așa supărat pe noi. - Am obosit să stau în căruță și mergem prea încet. Ne-ar trebui o mașină. - Nu știu dacă avem voie, se feri el. - Am ajunge mai repede și am respecta porunca Lui. Bărbatul se urcă într-o mașină parcată pe marginea drumului și porni motorul. - Hai, hai, urcă, n-avem timp. - Niciodată n-am ajuns așa de departe. - Nici eu, de fapt nu mi-am pus niciodată întrebarea cît e de întinsă grădina. Șoseaua cotea larg la stînga pe lîngă o pădure de brazi. - Și dacă n-o să ajungem niciodată la poartă? - Nu știu ce va fi, raspunse ea și își sprijini capul. Încerc să dorm c-am obosit de atîta drum. Bărbatul privea înainte porțiunea luminată de farurile mașinii. Mergem tot mai repede și poate o să ajungem, se gîndi cu teamă în timp ce cu mîna dreaptă o acoperea pe ea.