farcas george stefan

Izvor de un somn am rămas, suflet păream în leagăn, cristal fraged tăiam obrazul pământului. Sânge înghețam prismă, aripi încleștam curcubee mari, roșii. Și nu mai știam ploaia să fi

“...și te topești și curgi fără pricină, felină ceară, dragoste-n amurg” (Ceară – N. Labiș) I. Multe ceruri, fiecare cu o altă cruce în

Sunt încă mâini de rod și multă jucărie în lume. Omul își taie însă reverența până la cele mai târzii dintre zâmbete, până când înălțimea omului se măsoară cu talpa. Și dragostea rămâne o

Hârca vine întotdeauna singură. Oricâte cuie-ți bați în cap. Nu-ți lasă numeni o floare când te joci cu ea. Ești condamnat să călătorești un fluviu curgând privirile tale cele mai

O să găsești crin lângă înger. Florile se vor desena cu obrazul bunicii. Vei număra viața ta cu mai multe degete. Primul fulg ți se va așeza pe umărul stâng în plus la orice povară. Și

Tarele acestor căderi, piscurile unde ajungeam numai cu al treilea ochi, scurmam piatra goală până rămânea chipul tău și mă scutura muntele. Și tot albastru voiam să mă fac, lăsam cerul să

Răsplata unui chior este scoica în care i se sting lacrimile egale și rotunde, schimbând tăcerea sferelor pe vânt. Glasul de furtună e distilat în fiecare strop. De două ori își caută

Submersibil în ochii tăi păstrați pentru mătănii, am un colț cu mânecile suflecate în fața vârstelor, totem colorat în camelii și pașii mei nuli în legendă. Aici îmi stau foile

Albastru dizolvat în cană, ferestrele spre care mă arunc abia amintit. Păscutul arborilor de ceară, peregrinez timpanele munților abisal. Cu degetul apăsat lume și privire lichid. Și

Toate lucrurile sunt acum egale și rotunde. Ca liniștea sânilor rotundă. Îngerii urcă o sevă de lapte, capetele lumii rotunde se torc egale cu un cântec de dor. Obraz rotund, păsări

Primii erau toți pătrați pe un cub. Erau toate lucrurile tăiate drept ca zâmbetele omului pătrate. Toți ceilalți erau rotunzi pe o sferă. Se îndoiau toate lucrurile ca zâmbetele omului

Ai pășit în eter ușor ca viața ta legănată în palme de fluturi și scurt precum zvâcnirea somnului de la o aripă la cealaltă. Vei fi văzduh, să stau pretutindeni sub ochi ai tăi, acum

Îmi leagănă părul, se scurge pe chip. În ochiul meu marea cioplită-n nisip. Braț rătăcit, căutând altă umbră, pe palmă se sparge și se prelinge fin; puțin câte puțin, în decimare

Ai măsurat odată albastrul dintr-un deltaplan, numai vântul între urechi, o dimineață a gândurilor nestăvilite. Deodată s-au prăbușit toți pereții, lumea este un sâmbure la picioarele