Se scurg clipele zilei pe aripi de amurg
Aprig răsună-n aer sunet negru de-ntuneric
Moare ziua o pagină a unui timp cărunt
Promisiune amânată a unui viitor himeric
Și freamăt se înalță dinspre
Este toamnă, peste fire și în suflet negură se lasă,
Ploaie aspră de octombrie, rău prevestitor, iarăși bate.
Un vânt năprasnic o îngână, spulberă speranță în inimă rămasă,
Torent lung și rece
Răbdare mireasa mea să nu mai aibă oare,
Acum când sensul vieții, din catarsis, l-am găsit?
De ce sufletului i-e frică atunci când corpul moare,
De unde teamă, când singur drumul spre moarte mi-am
Chiot lung și vesel din plămâni mai că se-nalță,
Lumina mă învăluie, ochii-mi ard de atâta soare,
Demoni disperați de ale mele gânduri se agață,
Uitați, pierduți pe a satului uliță
Noapte după noapte mor,
Devin egal, devin perfect,
Corp în spate las, eu zbor,
Călcai nu am în tărâm concret.
Nemurirea scurtă-n noapte fu.
Câteodată mă trezesc;
De multe ori refuz, zic
Pe masa mea a murit o lumânare.
Mă uit la restul ăsta mic și fumegând,
Și mă întreb, diferență între noi să fie oare,
Ori aceeași plasmă suntem, scăpărând, arzând, plângând?
Eh, multe lucruri
FN