Chiot lung și vesel din plămâni mai că se-nalță,
Lumina mă învăluie, ochii-mi ard de atâta soare,
Demoni disperați de ale mele gânduri se agață,
Uitați, pierduți pe a satului uliță
Pe masa mea a murit o lumânare.
Mă uit la restul ăsta mic și fumegând,
Și mă întreb, diferență între noi să fie oare,
Ori aceeași plasmă suntem, scăpărând, arzând, plângând?
Eh, multe lucruri
Noapte după noapte mor,
Devin egal, devin perfect,
Corp în spate las, eu zbor,
Călcai nu am în tărâm concret.
Nemurirea scurtă-n noapte fu.
Câteodată mă trezesc;
De multe ori refuz, zic
Răbdare mireasa mea să nu mai aibă oare,
Acum când sensul vieții, din catarsis, l-am găsit?
De ce sufletului i-e frică atunci când corpul moare,
De unde teamă, când singur drumul spre moarte mi-am
Este toamnă, peste fire și în suflet negură se lasă,
Ploaie aspră de octombrie, rău prevestitor, iarăși bate.
Un vânt năprasnic o îngână, spulberă speranță în inimă rămasă,
Torent lung și rece
Se scurg clipele zilei pe aripi de amurg
Aprig răsună-n aer sunet negru de-ntuneric
Moare ziua o pagină a unui timp cărunt
Promisiune amânată a unui viitor himeric
Și freamăt se înalță dinspre
FN