pe alocuri, polei

să te iubesc este aproape o propoziție o încercare nereușită de a sări din somn de piele de femeie întâlnirea noastră are între încăperile ei dimensiunile solare ale piramidelor în locul unde întrebarea și răspunsul coincid mă sperie fiecare clipă a vieții mele ca o umbră pe care trebuie să o înjunghii înainte de a o vedea știi umbrele mele stau întotdeauna cu ochii pe jumătate închiși nu să nu mă întrebi de ce am îngăduit păsărilor să sară cu picioarele pe mine să mă lovească diminețile cu ciocul în obraz simt cum se descurcă moartea căci moartea este întotdeauna încurcată în fața unui om El a îngăduit-o numai când a fost obosit poate de aceea numele tău se strecoară în ordinea vieții îmi surpă gândurile pereții amintirile visele de aici încolo nu mai este posibilă nici o schimbare drumul e drept doar eu privesc cu un ochi în trecut și unul în viitor m-am hotărît voi face o piramidă din anii tăi în care mă voi adăposti împreună cu o regină eu nu voi fi decât piatra aplecată spre prăbușire de călcătura ei și nu știu nu știu ce pot ucide rostogolindu-mă viața mea o ia înaintea fiecărui cuvânt al morților pe care i-am constrâns să existe în mine nu pot exista fără ei nu aș avea curaj *** nu tac nici păsările nici săruturile până și prăpăstiile urlă și eu strângând în pumn mireasmă de liliac sălbatic și salcâm domnesc năpădit de furnici iubirea asta va trece ca vântul peste ape îmi spun