Kilometrul 38

Probabil că din nebăgare de seamă, sau din răzmerița vântului cu care ne-am cam deprins să ne abatem de la perfectibilitate, m-am nimerit, Doamne, m-am nimerit în firea unui poet, un nebun. Ce caut eu aici? mă întreb așa cum mă întreb, uneori, când nu-mi place cum mă cuprinde, pe după umeri și cu îngeri, teama. Aici am descoperit cum orizonturile laterale, mult împădurite de cuvinte, își băltesc nesupusele subînțelesuri în roșul aprins al unui apus, ce nu mai vrea și nu mai înțelege, sub nici un chip, să răsară pentru ochi doar. Semne de întrebare - niște păsări mult oblice și fără de frunze - gravitează în jurul meu, de nicăieri și de pretutindeni, încrâncenându-se în a lua rostul unei scări, pe care trebuie să cobor ca să mă arăt lumii, să mă arăt EU. Deodată, toate stările se adună, gravide, în jurul unei pietre curgătoare, ce marchează, urlând, kilometrul 38 în toată unicitatea sa somptuoasă, spălăcindu-se de ea. Un punct, născocit undeva pe sub sânul stâng al Evei, un minuscul punct se învârte în jurul axei sale cu atâta repeziciune, că motivația noastră cosmică cu care ar fi trebuit să ne semnăm dreptul la viață, ia formă, prinzându-ne în lucruri, angrenându-ne-n ele, limitându-ne. Un punct alungindu-se, devenind linie. Trebuie s-o și urmăm? Și iată cum acest punct îmi curge, mai departe, piatra. Și parcă doare. Dar ce dracu caut eu aici? Nu, nu e bine. Hai în vânt...! Mai e cineva? Cine mai vrea neuitarea?