Nihil lacrima citius arescit, zise gri

lăsând să se scuture penele ascunse privirilor praful lor risipindu-se printre frunzele trupului culorile, ele, reușind să primenească nemișcarea, griul se ambiționa să crească un verde pal, măcar peste tot era o primăvară tomnatică, de gri și nu-mi mai pot acorda corzile răsfrânte peste grif tușeurile au falseuri de-un verde frust, spre tonuri gri pânzele, faldurile, aduc a cortină de bâlci se-împerechează cu notele strâmbe, cu noi cu tot ce se destramă, cu disperarea moștenirii tăcerii măsor delicat distanța dintre lacrimă și ce-a rămas, e-o măsură teribilă, e-o cale a morții, intangibilă, prezentă, dar nu pot să cred că noi trăim durerea, ea durerea este un poem în tonuri de verde pal poemul nu se usucă, are culoarea aceea...