Erik Teodoru

A-nebunit litera A ! S-a-nchis într-un cerc și-ntr-un pătrat Și nu mai vrea să știe-acum De nimeni. Invalid alfabetul, Decapitat, S-a risipit în douăzecișișapte (aproximativ) De

Marmură caldă, Marmură bună Cu apa pământul în zori se cunună; Marmură rece, Marmură rea Am sculptat într-o umbră de ieri moartea mea; Marmură albă, Marmură neagră Fii dorului

TREI (litera, nu cifra !) Tristețea numărului impar Una nouă, una veche, Una parcă nepereche; Una șade, una trece Una clipa o petrece; Una pleaca, una vine, Una va rămâne-n

Nebunul strigase La ceruri: “E viața o lume întoarsă Iar moartea Întoarcerea ei”. Nebunul știa. Nebunul știuse.

Eu nu exist. Sunt visul unui fluture Pictat Cu aripile arse De dor. Sunt umbra goanei Cailor sălbatici În noapte Sunt îndoiala ochiului Privind în sine însuși. Sunt glasul amuțit În

Știi, Nici un suflet nu se pierde; Se-nchid în trupuri Sau mai rătăcesc O vreme Printre noi. Îl am pe Diavol Încrustat în mine. (Să nu te miri: cu toții Îl avem Așa cum îl

“Am văzut lumea întreagă, Înțeleptule, Am văzut-o Așa cum e... O știu acum Și-o înțeleg Și chiar pe Dumnezeu îl pot vedea Adesea Rătăcind pe dealuri. Sunt puternic Și am

Maestrul A-ntruchipat pe pânză, în ulei, Un telefon cu firul rupt Și-alăturea, Dintr-un capriciu De nebun Fantomele unor scrisori pe care nu le va primi Nicicând.

Loz în plic Numai cine nu joacă nu câștigă ! Plata în valută Forte: Cu câte o speranță Câștigați cinci ani de indulgențe, Cu patru Un buchet de trandafiri Sau un apus de

Ce-ai vinde Ca să mai trăiești un an ? La început Þi-ai da o zi de fericire Ori poate-o săptămână... Și-apoi Ai să începi să numeri Cât ți-a mai rămas. Cu timpul Ai să-mi vinzi

Clepsidrele sunt mute Iar legi Din alte lumi mă-opresc În a le-atinge. “De câte ori Ar trebui să le întorci Până grăunțele de timp Vor curge cum au curs odat’ ? Întreagă

U Când cauți frumusețea fizică, vei căuta tinerețea. Atinsul. Trupul. Când cauți FRMUSEÞEA, nu contează “ce cauți”. FRUMUSEÞEA e-n toate, dacă e-n tine. D.o.i. Cifrele, literele nu

Îngerii sunt nori cu aripi Și-s trimiși de Dumnezeu Să vegheze somnul mamei, Somnul tatei... Și pe-al meu. (...gata !)

Am să picur patru pași Din mersul tău Deasupra Timpului mișcării-eterne Astfel încât Zeii Să se poată bucura De unduirea trupului tău. Am să presar un dor Din gândul

Când te-aș iubi (de te-aș iubi) Păstrată-n mine Ai putea să-adormi. Iar la trezire să te regăsești Mai mult ca nicăieri În mine, Deși nu te-aș cunoaște pe de-a-ntregul Niciodată

Frustrarea unei litere silită să rămână de-a pururi “chiar lângă’, dar niciodată “în”. Mai mult, stigmatizată prin obârșia-i nevocalică, asistă cu neputință la “încă mai” îndepărtarea sa de către

Oare cum ar privi casa mea, Oare cum ar gândi fata mea, Oare cum aș rosti “ÎNTRU”, eu, Într-o limbă română în care Alfabetul Ar începe (ironic ?) Cu “B” ?

Girafe mov În jungle violete Se-mpotmolesc, străine de gramatici, În “UNU Înmulțit Cu UNU”. Căci unu-ori unu Pot să facă doi, Sau alb, Sau roșu (uneori fac negru) Și-adesea

Într-o zi Voi pleca. Nu știu nici unde, Nu știu nici când, Și nici măcar de ce; E-n firea lucrurilor Să se-ntâmple, Poate... Într-o Voi pleca Și-ntr-alta Eu mă voi