Erik Teodoru

Știi, Nici un suflet nu se pierde; Se-nchid în trupuri Sau mai rătăcesc O vreme Printre noi. Îl am pe Diavol Încrustat în mine. (Să nu te miri: cu toții Îl avem Așa cum îl

Eu nu exist. Sunt visul unui fluture Pictat Cu aripile arse De dor. Sunt umbra goanei Cailor sălbatici În noapte Sunt îndoiala ochiului Privind în sine însuși. Sunt glasul amuțit În

Te strig pe numele din urmă Ca să-mi răspunzi cu dragostea dintâi. Cât cer mi-ai fost, ți-am stat pământ Și ți-am primit sărutul ploii; Cuvânt mi-ai fost, te-am întrupat În veșnică

Într-o zi Voi pleca. Nu știu nici unde, Nu știu nici când, Și nici măcar de ce; E-n firea lucrurilor Să se-ntâmple, Poate... Într-o Voi pleca Și-ntr-alta Eu mă voi

Îngerii sunt nori cu aripi Și-s trimiși de Dumnezeu Să vegheze somnul mamei, Somnul tatei... Și pe-al meu. (...gata !)

Of pitic, pitic Nu mai ai nimic ! Nu mai ai bluziță Mi-a zis o fetiță. Mi-au spus mie norii Că și pantofiorii I-ai scăpat sub pat – neastâmpărat ! Ia uite pe stradă: Un om de zăpadă

Copiii Sunt inima lui Dumnezeu; Curați, frumoși și puri Răsare Soarele pe chipul lor Și ei ni-l dăruiesc, râzând, cu mâinile întinse. Nescriși în Cartea Sfântă, Ascunși de

Clepsidrele sunt mute Iar legi Din alte lumi mă-opresc În a le-atinge. “De câte ori Ar trebui să le întorci Până grăunțele de timp Vor curge cum au curs odat’ ? Întreagă

“Am văzut lumea întreagă, Înțeleptule, Am văzut-o Așa cum e... O știu acum Și-o înțeleg Și chiar pe Dumnezeu îl pot vedea Adesea Rătăcind pe dealuri. Sunt puternic Și am

Am să picur patru pași Din mersul tău Deasupra Timpului mișcării-eterne Astfel încât Zeii Să se poată bucura De unduirea trupului tău. Am să presar un dor Din gândul

Treptele plecaseră Undeva, departe. (contează unde?) Copiii nu râdeau. Era înnorat, Frig Și lumea se grăbea... Unde? Unde să te ascunzi De tine însuți?

Girafe mov În jungle violete Se-mpotmolesc, străine de gramatici, În “UNU Înmulțit Cu UNU”. Căci unu-ori unu Pot să facă doi, Sau alb, Sau roșu (uneori fac negru) Și-adesea

Oare cum ar privi casa mea, Oare cum ar gândi fata mea, Oare cum aș rosti “ÎNTRU”, eu, Într-o limbă română în care Alfabetul Ar începe (ironic ?) Cu “B” ?

Frustrarea unei litere silită să rămână de-a pururi “chiar lângă’, dar niciodată “în”. Mai mult, stigmatizată prin obârșia-i nevocalică, asistă cu neputință la “încă mai” îndepărtarea sa de către

TREI (litera, nu cifra !) Tristețea numărului impar Una nouă, una veche, Una parcă nepereche; Una șade, una trece Una clipa o petrece; Una pleaca, una vine, Una va rămâne-n

Femeia – mie, Cântecul - ție, Frumusețea – ei. Banii – nouă, Interesele – vouă, Puterea – lor. Ca de-obicei Bolnavii, Săracii Și morții Iar au rămas Ai nimănui.

Ce-ai vinde Ca să mai trăiești un an ? La început Þi-ai da o zi de fericire Ori poate-o săptămână... Și-apoi Ai să începi să numeri Cât ți-a mai rămas. Cu timpul Ai să-mi vinzi