Am atins cu degetul
Suprafața tăcerii;
M-am oglindit în luciul ei
Și-am regăsit neliniști.
Tentat de aparențe
Am gustat (am sărutat cu gândul)
Răsfrântul chip al îndoielilor
De
Ți-a spus: „Eu te-aș iubi în fiecare zi”;
Eu m-aș (de tine-n fiecare zi), îndrăgosti.
Ți-a spus: „Mărită-te cu mine, să-ți fiu soț”;
De tu mi-ai fi soție-amant ți-aș fi.
Ți-a
Intenționam să te invit la o cafea...
De teama unui “NU”
Am amânat
Până-ai băut cafeaua
Cu un altul.
Intenționam să dau pomană-unui copil
Care cerșea...
Din jenă-am amânat
Până copilul
S-a
N-a vrut Dumnezeu
Să fiu o șuviță din părul tău,
Să-ți mângâi cu șoapte mirați umeri goi
Și-un orb
Să se mire de noi amândoi.
N-a vrut Dumnezeu
Să fii o vioară în sufletul
Știi,
Nici un suflet nu se pierde;
Se-nchid în trupuri
Sau mai rătăcesc
O vreme
Printre noi.
Îl am pe Diavol
Încrustat în mine.
(Să nu te miri: cu toții
Îl avem
Așa cum îl
Eu nu exist.
Sunt visul unui fluture
Pictat
Cu aripile arse
De dor.
Sunt umbra goanei
Cailor sălbatici
În noapte
Sunt îndoiala ochiului
Privind în sine însuși.
Sunt glasul amuțit
În
Te strig pe numele din urmă
Ca să-mi răspunzi cu dragostea dintâi.
Cât cer mi-ai fost, ți-am stat pământ
Și ți-am primit sărutul ploii;
Cuvânt mi-ai fost, te-am întrupat
În veșnică
Într-o zi
Voi pleca.
Nu știu nici unde,
Nu știu nici când,
Și nici măcar de ce;
E-n firea lucrurilor
Să se-ntâmple,
Poate...
Într-o
Voi pleca
Și-ntr-alta
Eu mă voi
Of pitic, pitic
Nu mai ai nimic !
Nu mai ai bluziță
Mi-a zis o fetiță.
Mi-au spus mie norii
Că și pantofiorii
I-ai scăpat sub pat – neastâmpărat !
Ia uite pe stradă:
Un om de zăpadă
Copiii
Sunt inima lui Dumnezeu;
Curați, frumoși și puri
Răsare Soarele pe chipul lor
Și ei ni-l dăruiesc, râzând, cu mâinile întinse.
Nescriși în Cartea Sfântă,
Ascunși de
Clepsidrele sunt mute
Iar legi
Din alte lumi mă-opresc
În a le-atinge.
“De câte ori
Ar trebui să le întorci
Până grăunțele de timp
Vor curge cum au curs odat’ ?
Întreagă
“Am văzut lumea întreagă,
Înțeleptule,
Am văzut-o
Așa cum e...
O știu acum
Și-o înțeleg
Și chiar pe Dumnezeu îl pot vedea
Adesea
Rătăcind pe dealuri.
Sunt puternic
Și am
Am să picur patru pași
Din mersul tău
Deasupra
Timpului mișcării-eterne
Astfel încât
Zeii
Să se poată bucura
De unduirea trupului tău.
Am să presar un dor
Din gândul
Treptele plecaseră
Undeva, departe.
(contează unde?)
Copiii nu râdeau.
Era înnorat,
Frig
Și lumea se grăbea...
Unde?
Unde să te ascunzi
De tine însuți?
Girafe mov
În jungle violete
Se-mpotmolesc, străine de gramatici,
În “UNU
Înmulțit
Cu UNU”.
Căci unu-ori unu
Pot să facă doi,
Sau alb,
Sau roșu
(uneori fac negru)
Și-adesea
Oare cum ar privi casa mea,
Oare cum ar gândi fata mea,
Oare cum aș rosti “ÎNTRU”, eu,
Într-o limbă română în care
Alfabetul
Ar începe (ironic ?)
Cu “B” ?
Frustrarea unei litere silită să rămână de-a pururi “chiar lângă’, dar niciodată “în”. Mai mult, stigmatizată prin obârșia-i nevocalică, asistă cu neputință la “încă mai” îndepărtarea sa de către
TREI (litera, nu cifra !)
Tristețea numărului impar
Una nouă, una veche,
Una parcă nepereche;
Una șade, una trece
Una clipa o petrece;
Una pleaca, una vine,
Una va rămâne-n
Dacă mi-ar aluneca umbra degetelor pe trupul tău gol mângâiat de șoapta lunii pline
(de tine ? de EU ?)
Te-ai mânia ?
Probabil că da.
(...ori poate ca nu...)
Ai accepta atinsul
Femeia – mie,
Cântecul - ție,
Frumusețea – ei.
Banii – nouă,
Interesele – vouă,
Puterea – lor.
Ca de-obicei
Bolnavii,
Săracii
Și morții
Iar au rămas
Ai nimănui.
Ce-ai vinde
Ca să mai trăiești un an ?
La început
Þi-ai da o zi de fericire
Ori poate-o săptămână...
Și-apoi
Ai să începi să numeri
Cât ți-a mai rămas.
Cu timpul
Ai să-mi vinzi
